Orasul ca o biserica

E dimineata de noiembrie cu soare si mult cer albastru. Pamantul continua sa se invarta exact cum se invartea acum 3 zile. Sunt aceiasi copaci, aceleasi masini, aceiasi oameni. Aceleasi lucruri si totusi, altele. E acelasi oras cu lumina de toamna. Atata doar ca azi orasul tace. E liniste pe strazi, in autobuze, in metrou. Oamenii tac. Stau cuminti unul langa altul, asa cum parca niciodata nu au stat. In priviri si in vesminte, poarta o singura culoare. Culoarea marilor plecari. Cumva, intr-un mod subtil, parca si gesturile sunt altele. Mai blande. Mai atente. Mai timide. Pasesc printr-un Bucuresti ireal, asa cum nu l-am vazut si nici nu vreau sa il mai vad vreodata. Pasesc pe strada si sufletul meu urla. De durere. De neputinta. De sila. De toate sentimentele care se pot aduna intr-un suflet mic. As fi putut vreodata sa schimb ceva in asa fel incat oroarea ultilelor zile sa nu fi existat niciodata? Nu stiu. Stiu doar ca am organizat de atatea ori evenimente fara sa ma intreb nicio secunda daca locul in care chem oamenii spre bucurie, dragoste de muzica si de frumos, este sigur pentru ei. Daca nu cumva ii chem spre ultimul lor drum. Ma bantuie toate serile cu folk tinute in cluburi in care niciodata, absolut niciodata, nu mi-a trecut prin minte sa intreb: oamenii care vor veni aici sunt in siguranta? Toti oamenii astia pe care eu ii conving sa iasa in seara asta din casa, se vor intoarce azi acasa, la cei pe care ii iubesc, sau i-am chemat catre moarte? Stiam, ca multi altii, ca sunt cladiri expuse riscului. Ca daca vine un cutremur, vor cadea peste noi. Ca daca se aprinde ceva, e posibil sa nu mai iesim de acolo. Stiam, insa nu spuneam si nu faceam nimic. Gandul se ascundea undeva departe in cotloanele mintii, pentru ca era mai important ca seara sa iasa bine. Nu m-am gandit niciodata ca "bine" include si cuvintele "intregi" si "vii". Sunt la fel de vinovata ca cei care nu au tinut cont de ceea ce s-ar putea intampla in #colectiv. Puteam fi noi. Putea fi orice zi, in orice club, in orice anotimp, la orice concert. Pentru asta, le cer iertare tuturor prietenilor mei pe care vreodata i-am chemat la o seara cu muzica si poezie. Ar trebui sa fie o dimineata de luni normala. E o dimineata de luni in care vad pompierii pazind intrarea in metrou, vad sute de vesminte negre pe strada, vad priviri triste, ingrozite, marcate pentru multe luni de cosmarul sfarsitului de saptamana care a trecut, vad tineri coborand din masini cu flori si lumanari in maini, si stiu unde merg, si nu mi se pare firesc sa stiu, si ascult dimineata de luni care vorbeste in soapta cu orasul. Pentru ca stie ca undeva, pe o strada anume, orasul si-a schimbat chipul intr-o biserica in care plang candele si flori.