Orasul ca o biserica

E dimineata de noiembrie cu soare si mult cer albastru. Pamantul continua sa se invarta exact cum se invartea acum 3 zile. Sunt aceiasi copaci, aceleasi masini, aceiasi oameni. Aceleasi lucruri si totusi, altele. E acelasi oras cu lumina de toamna. Atata doar ca azi orasul tace. E liniste pe strazi, in autobuze, in metrou. Oamenii tac. Stau cuminti unul langa altul, asa cum parca niciodata nu au stat. In priviri si in vesminte, poarta o singura culoare. Culoarea marilor plecari. Cumva, intr-un mod subtil, parca si gesturile sunt altele. Mai blande. Mai atente. Mai timide. Pasesc printr-un Bucuresti ireal, asa cum nu l-am vazut si nici nu vreau sa il mai vad vreodata. Pasesc pe strada si sufletul meu urla. De durere. De neputinta. De sila. De toate sentimentele care se pot aduna intr-un suflet mic. As fi putut vreodata sa schimb ceva in asa fel incat oroarea ultilelor zile sa nu fi existat niciodata? Nu stiu. Stiu doar ca am organizat de atatea ori evenimente fara sa ma intreb nicio secunda daca locul in care chem oamenii spre bucurie, dragoste de muzica si de frumos, este sigur pentru ei. Daca nu cumva ii chem spre ultimul lor drum. Ma bantuie toate serile cu folk tinute in cluburi in care niciodata, absolut niciodata, nu mi-a trecut prin minte sa intreb: oamenii care vor veni aici sunt in siguranta? Toti oamenii astia pe care eu ii conving sa iasa in seara asta din casa, se vor intoarce azi acasa, la cei pe care ii iubesc, sau i-am chemat catre moarte? Stiam, ca multi altii, ca sunt cladiri expuse riscului. Ca daca vine un cutremur, vor cadea peste noi. Ca daca se aprinde ceva, e posibil sa nu mai iesim de acolo. Stiam, insa nu spuneam si nu faceam nimic. Gandul se ascundea undeva departe in cotloanele mintii, pentru ca era mai important ca seara sa iasa bine. Nu m-am gandit niciodata ca "bine" include si cuvintele "intregi" si "vii". Sunt la fel de vinovata ca cei care nu au tinut cont de ceea ce s-ar putea intampla in #colectiv. Puteam fi noi. Putea fi orice zi, in orice club, in orice anotimp, la orice concert. Pentru asta, le cer iertare tuturor prietenilor mei pe care vreodata i-am chemat la o seara cu muzica si poezie. Ar trebui sa fie o dimineata de luni normala. E o dimineata de luni in care vad pompierii pazind intrarea in metrou, vad sute de vesminte negre pe strada, vad priviri triste, ingrozite, marcate pentru multe luni de cosmarul sfarsitului de saptamana care a trecut, vad tineri coborand din masini cu flori si lumanari in maini, si stiu unde merg, si nu mi se pare firesc sa stiu, si ascult dimineata de luni care vorbeste in soapta cu orasul. Pentru ca stie ca undeva, pe o strada anume, orasul si-a schimbat chipul intr-o biserica in care plang candele si flori.

Dansand printre umbre

Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Cu totii suntem inconjurati umbre si fantome care au mers, candva, pe acelasi drum cu noi. Intamplari, oameni, amintiri, povesti, sunt bine ascunse si de multe ori uitate sau lasate in mod ostentativ sa se prafuiasca in speranta ca vor deveni uitare. Cateodata insa, umbrele se intorc in viata noastra. Ne striga, ne cer sa ne oprim, sa le privim, sa revenim la ele. Pot fi umbre inofensive, care pur si simplu nu vor sa le lase acoperitee de praf si din cand in cand cer doar un minut din timpul nostru. Pot fi umbre ramase agatate ca o tinichea de anii trecuti, de care nu reusim sa scapam orice am face. Pot fi umbre care pur si simplu nu reusesc sau nu vor sa inteleaga faptul ca viata noastra si a lor s-a separat si nu mai e cale de intoarcere. Sunt umbrele care dau buzna peste diminetile, noptile, zilele noii noastre vieti. Le raneste bucuria noastra, le macina zambetul pe care il purtam, ne vor cu orice pret inapoi nu neaparat pentru ca le lipsim, ci pentru a ne arunca la loc in acelasi iad cu ele. Le credeam inchise bine in cutia lor din trecut. Eram siguri ca au pornit si ele pe drumul lor. Le gasim, intr-o zi, determinate sa intre cu orice pret inapoi in lumea noastra. Nici macar nu isi dau seama cat de mult rau ne-ar putea face. Sau nu le pasa. Ne soptesc la ureche vorbe amagitoare, rad de lumina din noi, ne iau peste picior pentru fiecare secunda fericita petrecuta departe de ele. se prefac triste ca sa le bagam in seama. Cersesc atentia noastra in orice fel pot. Ce facem cand umbrele redevin reale? Putem sa le alungam, insa asta le va inversuna si mai tare. Putem sa la spunem ca locul la care ele au ales sa renunte este ocupat, insa nu vor intelege. Putem sa negociem cu ele, insa vor refuza un armistitiu, pentru ca dintr-o data au descoperit ca nu pot trai fara noi. Putem sa le explicam ca bocancii lor murdaresc covoarele albe pe care calcam acum, insa nu le va interesa, pentru ca asta e scopul lor: sa isi bage ghetele in viata noastra si sa danseze step pe ganduri si inimi. Putem sa le ignoram pur si simplu, sa ne prefacem ca nu exista. E cel mai simplu si, daca sunt niste umbre destepte, se vor plictisi si se vor intoarce inapoi in cutie. Daca le dam importanta insa, in mod sigur vor strica tot ce am incerca sa reconstruim pe ruinele lasate de ele. Ne vor intoarce fix in locul in care eram atunci cand ele au ales sa plece. Un loc intunecat, trist, in care doar amintirile ne infloresc diminetile cu un zambet si ne aduc pe perna toate stelele noptii. Ce facem cand trecutul ne vrea inapoi? Il lasam sa fie trecut si privim inainte, spre ceea ce am inceput sa cladim pe vremea cand umbrele erau doar atat: umbre.