Doua cuvinte si-un cliseu

Am invatat, de-a lungul anilor, ca este de ajuns o singura persoana, o singura clipa, pentru a iti schimba complet perspectiva si a te face sa privesti lucrurile intr-o lumina complet diferita. Credeai ca stii totul despre tine. Te trezesti brusc in fata unei re-evaluari, in care trebuie sa raspunzi la cele mai dificile intrebari posibile: cine esti, ce visezi, cum gandesti, ce iti doresti cu adevarat? Ai de dat cel mai greu examen: cel in care raspunsurile trebuie sa vina din interiorul tau, bazandu-se pe fapte exterioare.
Descoperi ca, de fapt, ceea ce iti doreai pana atunci nu era cu adevarat ceea ce iti doreai. In realitate, aveai doar o imagine programata in minte si reflectata asupra realitatii despre cum trebuie sa se intample anumite lucruri. Descoperi ca este mult mai frumos sa te bucuri din tot sufletul de ceea ce primesti si sa lasi viitorul sa isi vada de treaba si sa isi reverse magia asupra ta. Descoperi ca tot ceea ce credeai ca stii despre tine, despre lume, este complet gresit.
Este uimitor momentul in care realizezi ca toate cliseele in care ai trait pana acum si dupa care ti-ai coordonat viata sunt falsuri. Trebuie sa fie asa. Trebuie sa se intample asa. Daca nu e asa si nu se intampla asa, nu e bine. Nimic mai gresit. Universul are mii de moduri in care iti poate arata ca primesti exact ceea ce iti doreai. Nu seamana cu desenul pe care societatea ti l-a schitat in creier inca din primii ani de viata. Si totusi, e minunat. E extraordinar. Este exact cum trebuie sa fie. Daca esti destul de intelept, stii asta si nu-ti mai pui intrebari la care deja ai primit raspunsul de nenumarate ori, doar ca nu in forma in care tiparul clasic adoptat de toti spune ca trebuie sa il primesti.
Clipa in care iti dai seama ca nu e nevoie de cuvinte si de stereotipuri, ca gesturile marunte de fiecare zi iti pun de fapt la picioare tot cerul cu stele, luna si planete la pachet, clipa in care reusesti sa intelegi ca da, tiparul ala plictisitor este doar o inventie diabolica menita sa ne faca sa privim lumea cu susul in jos, clipa in care pur si simplu stii cine esti, ce iti doresti, ce visezi si, mai ales, stii ca ai reusit sa scoti ochelarii de cal si sa vezi lumea asa cum este ea, frumoasa, calda, stralucitoare, este clipa in care perspectiva ta se schimba.
Uneori o constientizezi, alteori nu.

Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este acesta:
Nu cautati cuvinte si raspunsuri. Cuvintele sunt cateodata prea mici, iar raspunsurile probabil ca le primiti in fiecare zi, doar ca nu stiti sa le auziti, pentru ca in mintea voastra inca se deruleaza clisee. Nu exista retete exacte despre cum trebuie sa fie. Priviti atent cu sufletul, ascultati atent cu sufletul. Ochii nu pot sa vada esenta lucrurilor. Urechile nu pot sa auda bataia inimii care sta in palmele ce se intind spre voi cu incredere si bucurie. Nu va mai suparati atunci cand nu auziti ceea ce ati fost programati  sa credeti ca trebuie sa auziti. Lasati inima sa asculte si veti sti ca vorbele ajung la voi cu fiecare zambet, fiecare privire, fiecare gest. Nu stricati minunea ce v-a fost daruita doar pentru ca nu vine impachetata intre doua cuvinte mici.

De-a v-ati-ascunselea printre cuvinte

Uneori, cuvintele se ascund. Se joaca de-a v-ati-ascunselea cu noi. Nu stim ce sa spunem, cand sa spunem, daca vrem sa spunem,  daca e bine sau nu sa spunem. Se invart prin mintea noastra ca niste catei care isi fugaresc propria coada si ne zapacesc gandurile in asemenea hal, incat de cele mai multe ori alegem fix pe dos: tacem cand ar trebui sa vorbim si vorbim cand ar trebui sa tacem. De aici incolo, incepe ceata. Incep nisipurile miscatoare. Incep intrebarile fara rost. Evident, ele exista doar in noi pentru ca nici macar intrebari nu stim daca e bine sau nu sa rostim cu voce tare.
Avem un talent aparte sa complicam absolut orice. Oricat de simplu ar fi si oricat de clar, sucim si rasucim pe toate partile firele, le despicam in mii de alte fisiroare. Atat de mult, incat la un moment dat nici macar noi nu mai stim ce se mai poate face cu ghemul incalcit pe care il purtam in suflet si in minte.
Cateodata nici macar nu suntem constienti de ceea ce facem. In cele mai multe din cazuri, ni se intampla asta atunci cand ar trebui sa ne folosim cuvinte in loc sa le tinem inchise in noi. Presupunem ca cei din jur stiu deja ce gandim, ce vrem, ce credem, ce simtim. Ca si cum fiecare fiinta umana ar avea ceva veleitati de mafalda nedescoperite inca. Vorbim cu ochii, cu gesturile, cu trupul, cu ceea ce facem, fara sa ne inchipuim nici macar o secunda ca ceilalti ar putea sa inteleaga fix pe dos, pe jumatate sau si mai rau, sa nu inteleaga deloc. Sa fie atat de zapaciti si de incerti, incat sa renunte chiar sa mai incerce sa inteleaga si sa ne lase in boii nostri pana cand ne decidem sa deschidem gura si sa spunem clar, tare si raspicat: "asa gandesc, asta vreau, asta simt".
Scriam candva despre scenarii si povesti care exista doar in mintea noastra. Calea cea mai sigura spre ele e tacerea. Indiferent de situatia de viata in care ne aflam. Sunt aproape convinsa ca 90% din razboaiele lumii au pornit pentru ca cineva, la un moment dat, a tacut cand era nevoie sa comunice si altcineva a inteles pe dos tacerea, a interpretat-o in felul sau propriu.
Uneori nu e de ajuns sa facem si sa plecam de la premisa ca suntem intelesi prin prisma actiunilor. Mai ales cand actiunile sunt si ele usor neclare pentru restul omenirii. Avem nevoie de cuvinte. Chiar daca ele se joaca de-a de-a v-ati-ascunselea si ne e greu sa le gasim. Cateodata, chiar si cel mai micut cuvant poate opri un razboi.

Riddikulus

Un prieten mi-a spus ca poti vedea doar lucrurile bune din jurul tau, daca gandesti corect. Chiar si cele mai mari spaime pot fi sucite, modelate si modificate in asa fel incat sa devina cele mai interesante experiente. Uneori chiar cele mai frumoase experiente. Uneori e greu de crezut. Daca mie imi e frica de gandaci si de sobolani, in nici un caz nu ma va distra o incapere plina de ei si nu voi putea gasi nimic frumos care sa imi altereze perceptia si sa imi linisteasca teama. Apoi, mi-am amintit de Harry Potter si de boggart, psihomorful care iti punea in fata cele mai mari frici personale.
Schimbarile ne sperie intotdeauna. Avem cu totii o zona de confort din care, daca putem sa alegem, nu avem curajul sa iesim. Locuri familiare, oameni pe care ii cunoastem, intamplari si amintiri care ne leaga de ceva sau cineva. Chiar daca ne batem cu pumnul in piept spunand ca pe noi nu ne sperie schimbarea, realitatea este ca aproape nimeni nu se simte bine cand e pus in fata ei, cand drumul devine unul cu sens unic fara posibilitate de intoarcere. Cel putin nu fara a darama o suta de alte chestii in jur. E momentul ala cand te opresti din orice faceai, adrenalina scade la cote minime si in creierul tau incepe sa incolteasca cea mai terifianta intrebare: "Ce-o fi fost in mintea mea cand am luat hotararea asta? In ce m-am bagat? Daca nu ma voi descurca?". Desigur, e vorba de schimbari majore, nu de deciziile de zi cu zi pe care uneori trebuie sa le modificam in functie factorii externi.
Cea mai mare provocare insa o reprezinta iesirea din zona de confort interioara. Momentul in care decizi ca trebuie sa te schimbi pe tine. Sa privesti altfel lumea. Sa accepti lucruri pe care inainte nu le puteai accepta, sa te asculti, sa incerci sa afli cine esti, de fapt. Ce vrei cu adevarat. Oare nu cumva pana acum totul a fost pe dos tocmai pentru ca ai refuzat noul din viata ta, pentru ca ai preferat caldura linistitoare si iluzorie a zonei de confort? Oare nu cumva, avand curajul sa iesi din pestera, vei descoperi ca ai pornit pe drumul catre cele mai mari visuri ale tale, cele despre care credeai ca absolut niciodata nu vor deveni realitate?
Totul tine de perceptie. Daca alegi sa iti fie teama, atunci vei vedea totul in negru. Pe drum vor aparea crocodili mari si rai care te vor rontai. Daca, insa, incerci sa vezi ce inseamna  pentru tine schimbarea, care sunt lucrurile bune pe care le-ar putea aduce cu ea, frica dispare. E ca un caleidoscop. In functie de cum il sucesti, imaginea se modifica radical. Pot sa apara cele mai frumoase forme, cele mai extraordinare culori, sau cele mai banale formatiuni. Cand poti sa crezi ca de fiecare data cand vei invarti caleidoscopul vor iesi de acolo curcubee si stele, atunci probabil asta se va intampla. Pentru ca mintea noastra ne poate fi cel mai bun prieten, sau cel mai mare dusman. Lucrurile sunt exact asa cum vrem noi sa le vedem.
Visul  pe care azi spiridusii din Fabrica vi-l daruiesc este acesta: indiferent ce se intampla, incercati sa gasiti binele. Chiar daca acel bine pe moment nu vi se pare deloc a fi asa. Chiar daca spaima de a pleca din culcus e mai mare. E nevoie doar de o secunda, un declic si pur si simplu veti realiza ca schimbarea care e pe cale sa se intample s-ar putea sa ca duca spre visele voastre cele mai adanci si mai dragi. Nu incercati sa schimbati drumul. Schimbati-va pe voi. Obligati-va sa il priviti schimbarea ca pe cea mai minunata aventura a vietii voastre. Daca va e teama, radeti de spaima voastra si considerati-o ridicola.
In fond, ce se poate intampla rau, cand intreg Universul te impinge, cu pasi mici dar siguri, catre acea schimbare de care iti este atat de groaza?

Aripi de vis

Da, avem nevoie de vise. Traim cu si prin ele. Ne coloreaza gandurile, ne imping inainte, ne dau aripi. Fara vise, lumea noastra ar fi goala si gri. Visele construiesc lucruri extraordinare. La fel de bine pot naste si cele mai adanci rani. Cand intreaga noastra viata se cladeste pe bucati de vis,  trebuie sa pasim cu mare grija printre schele. Sunt atat de fragile, incat pana si respiratia le poate frange. E de ajuns o secunda si totul se darama, dispare ca si cum nu ar fi fost. Visul se destrama si, oricat am incerca, nu mai putem prinde nici macar o frantura din el. Ramane doar amintirea zilelor in care visam ca visam.
Cateodata insa se intampla o minune mica. Atat de mica incat nici macar nu ne vine sa credem in ea. Undeva, in noi, incolteste din nou visul. Daca ascultam foarte atent cu toate urechile sufletului, il putem auzi cum creste, cum se intinde, trezit din somn de cine stie ce clipa pasagera pe care nici macar nu am observat-o. E clipa aceea care schimba vieti. Clipa despre care candva, mult mai tarziu, vom spune ca a fost cea care ne-a readus pe cararile viselor. Este rara si unica. Prima oara, visele vin singure si raman cat pot ele de mult. A doua oara insa, depinde doar de noi sa facem tot ce ne sta in putinta sa le pastram.
Daca intr-o zi vi se pare ca ceva s-a schimbat, ceva e pe cale sa se intample, daca inima voastra va striga in gura mare sa fiti putin atenti si sa va opriti din tot ceea ce faceti pentru a asculta, nu fiti neincrezatori. E visul vostru, aparut din lumea de unde apar toate visele. Unii o numesc speranta. Altii, a doua sansa.
Orice nume ar purta, credeti in ea. E adevarata si e pentru voi. Nu fugiti, nu va speriati. In fond, asta v-ati dorit mereu: ca frumosul vostru vis sa se implineasca totusi, candva. Macar o parte din el. Chiar daca, poate, nu este exact asa cum l-ati vazut voi, tineti cont de faptul ca Stapanul Viselor nu trimite niciodata oameni, intamplari, clipe, cuvinte de care nu avem nevoie. Intotdeauna stie mult mai bine decat noi cum se construiesc visele. Daca prima oara ne-a lasat sa ne modelam singuri visul, a doua oara ne da o mana de ajutor si ne arata exact cum trebuie sa fie pentru a se inalta pana la stele.
Aveti grija de visele voastre si nu uitati ca miracolele se intampla doar daca le dati voie sa se intample.