ALERTA! Persoana disparuta, e nevoie de ajutorul vostru

Piticii din Fabrica de vise va cer azi ajutorul.

In noaptea dintre 30 noiembrie si 1 decembrie, unul din prietenii nostri a disparut. A fost vazut ultima oara de catre cunoscuti in barul E...Varza (str.Episcopul Radu nr.28 - zona Eminescu/Mosilor) in jurul orei 1 noaptea. A plecat din bar si din acel moment nu se mai stie nimic despre el. A fost alertata Politia, a fost cautat la spitale, morga, adaposturi. S-au format echipe de cautare care au impartit poza lui pe strazi in perimetrul Obor-Mosilor-Eminescu. Cateva persoane au spus ca l-ar fi zarit pe acolo umbland pe strada dezorientat. 

Nume: Marian Popescu

varsta: 56 ani

Inaltime: 180cm

In acest moment, prietenii si familia il cauta pe strazi incercand cu disperare sa dea de urma lui.
Nu stie nimeni ce i s-ar fi putut intampla.
Fabrica de vise va roaga sa dati o mana de ajutor, in orice fel puteti, pentru a fi gasit cat mai repede. Este iarna, frig, Marian e singur pe strazi, cel mai probabil speriat si dezorientat.

Ce puteti face:

Distribuiti cat mai departe acest mesaj

Intrati pe pagina de FB de mai jos si alaturati-va echipelor care il cauta pe strazi: https://www.facebook.com/events/759267600830604/

Cei care locuiti in zona Obor-Mosilor-Eminescu sau treceti zilnic pe acolo, uitati-va atent in jur, poate il vedeti.

Rugati-va prietenii sa se alature eforturilor noastre de a il gasi pe Marian.

Daca aveti prietenii care lucreaza in presa, rugati-i sa distribuie pagina de FB si pozele

Un om are nevoie de noi. Haideti sa incercam sa il gasim si sa il aducem acasa. 

Fabrica de vise va multumeste

Un gand

Sunt momente cand orice ai face, orice ai incerca, oricat de mult ai lupta, nimic nu se leaga, nimic nu iese. Chiar daca faci totul exact asa cum trebuie sa fie facut, urmand pas cu pas drumul care ar trebui sa te duca spre bucurie si implinire, Universul se incapataneaza sa iti puna piedici. Sau, cel putin, asa vezi tu situatia. Incepi sa te simti nedreptatit, sa suferi de mania persecutiei, sa crezi ca nu esti capabil de absolut nimic. De foarte multe ori, renunti la lupta si fugi catre spatiul tau sigur. Te ascunzi. De tine, de oameni, de viitor si chiar de prezent. Vine apoi un moment cand pur si simplu lucrurile incep sa functioneze. Din senin. Nu ai facut nimic diferit. Ai urmat exact aceeasi strategie din perioada cand totul era pe dos. Te uiti la felul in care viata ta se schimba, de la o zimla alta, de la o ora la alta. Incepi sa te intrebi daca nu cumva ingerul tau a fost pana acum la dezintoxicare iar acum, revenit in lume, se apuca sa repare in viteza tot ce a stricat lipsa lui. Poate chiar asa e. Sau....poate, totusi, ceva ai schimbat. Pe tine. Felul in care ai invatat sa ceri si sa daruiesti. Felul in care te vezi. Felul in care ai inceput sa crezi in tine.
Gandurile ne sunt cei mai buni prieteni, sau cei mai mari dusmani. Gandurile noastre catre noi, gandurile noastre catre ceilalti si, mai ales, gandurile celorlalti catre noi, sunt motorul care pune totul in miscare, spre lumina sau spre intuneric.
Lumea ta s-a schimbat peste noapte pentru ca pur si simplu primesti si daruiesti iubire si, datorita luminii ei calde, nimic rau nu te poate atinge. Esti iubire. Fata de toti si toate.
Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este un gand bun. Pentru voi si pentru cei din jurul vostru. Trimiteti ganduri bune. Cereti ganduri bune. Iubiti. Fiti lumina si armonie. Credeti in voi si in puterea gandurilor voastre senine.

Doua cuvinte si-un cliseu

Am invatat, de-a lungul anilor, ca este de ajuns o singura persoana, o singura clipa, pentru a iti schimba complet perspectiva si a te face sa privesti lucrurile intr-o lumina complet diferita. Credeai ca stii totul despre tine. Te trezesti brusc in fata unei re-evaluari, in care trebuie sa raspunzi la cele mai dificile intrebari posibile: cine esti, ce visezi, cum gandesti, ce iti doresti cu adevarat? Ai de dat cel mai greu examen: cel in care raspunsurile trebuie sa vina din interiorul tau, bazandu-se pe fapte exterioare.
Descoperi ca, de fapt, ceea ce iti doreai pana atunci nu era cu adevarat ceea ce iti doreai. In realitate, aveai doar o imagine programata in minte si reflectata asupra realitatii despre cum trebuie sa se intample anumite lucruri. Descoperi ca este mult mai frumos sa te bucuri din tot sufletul de ceea ce primesti si sa lasi viitorul sa isi vada de treaba si sa isi reverse magia asupra ta. Descoperi ca tot ceea ce credeai ca stii despre tine, despre lume, este complet gresit.
Este uimitor momentul in care realizezi ca toate cliseele in care ai trait pana acum si dupa care ti-ai coordonat viata sunt falsuri. Trebuie sa fie asa. Trebuie sa se intample asa. Daca nu e asa si nu se intampla asa, nu e bine. Nimic mai gresit. Universul are mii de moduri in care iti poate arata ca primesti exact ceea ce iti doreai. Nu seamana cu desenul pe care societatea ti l-a schitat in creier inca din primii ani de viata. Si totusi, e minunat. E extraordinar. Este exact cum trebuie sa fie. Daca esti destul de intelept, stii asta si nu-ti mai pui intrebari la care deja ai primit raspunsul de nenumarate ori, doar ca nu in forma in care tiparul clasic adoptat de toti spune ca trebuie sa il primesti.
Clipa in care iti dai seama ca nu e nevoie de cuvinte si de stereotipuri, ca gesturile marunte de fiecare zi iti pun de fapt la picioare tot cerul cu stele, luna si planete la pachet, clipa in care reusesti sa intelegi ca da, tiparul ala plictisitor este doar o inventie diabolica menita sa ne faca sa privim lumea cu susul in jos, clipa in care pur si simplu stii cine esti, ce iti doresti, ce visezi si, mai ales, stii ca ai reusit sa scoti ochelarii de cal si sa vezi lumea asa cum este ea, frumoasa, calda, stralucitoare, este clipa in care perspectiva ta se schimba.
Uneori o constientizezi, alteori nu.

Visul pe care spiridusii vi-l daruiesc azi este acesta:
Nu cautati cuvinte si raspunsuri. Cuvintele sunt cateodata prea mici, iar raspunsurile probabil ca le primiti in fiecare zi, doar ca nu stiti sa le auziti, pentru ca in mintea voastra inca se deruleaza clisee. Nu exista retete exacte despre cum trebuie sa fie. Priviti atent cu sufletul, ascultati atent cu sufletul. Ochii nu pot sa vada esenta lucrurilor. Urechile nu pot sa auda bataia inimii care sta in palmele ce se intind spre voi cu incredere si bucurie. Nu va mai suparati atunci cand nu auziti ceea ce ati fost programati  sa credeti ca trebuie sa auziti. Lasati inima sa asculte si veti sti ca vorbele ajung la voi cu fiecare zambet, fiecare privire, fiecare gest. Nu stricati minunea ce v-a fost daruita doar pentru ca nu vine impachetata intre doua cuvinte mici.

De-a v-ati-ascunselea printre cuvinte

Uneori, cuvintele se ascund. Se joaca de-a v-ati-ascunselea cu noi. Nu stim ce sa spunem, cand sa spunem, daca vrem sa spunem,  daca e bine sau nu sa spunem. Se invart prin mintea noastra ca niste catei care isi fugaresc propria coada si ne zapacesc gandurile in asemenea hal, incat de cele mai multe ori alegem fix pe dos: tacem cand ar trebui sa vorbim si vorbim cand ar trebui sa tacem. De aici incolo, incepe ceata. Incep nisipurile miscatoare. Incep intrebarile fara rost. Evident, ele exista doar in noi pentru ca nici macar intrebari nu stim daca e bine sau nu sa rostim cu voce tare.
Avem un talent aparte sa complicam absolut orice. Oricat de simplu ar fi si oricat de clar, sucim si rasucim pe toate partile firele, le despicam in mii de alte fisiroare. Atat de mult, incat la un moment dat nici macar noi nu mai stim ce se mai poate face cu ghemul incalcit pe care il purtam in suflet si in minte.
Cateodata nici macar nu suntem constienti de ceea ce facem. In cele mai multe din cazuri, ni se intampla asta atunci cand ar trebui sa ne folosim cuvinte in loc sa le tinem inchise in noi. Presupunem ca cei din jur stiu deja ce gandim, ce vrem, ce credem, ce simtim. Ca si cum fiecare fiinta umana ar avea ceva veleitati de mafalda nedescoperite inca. Vorbim cu ochii, cu gesturile, cu trupul, cu ceea ce facem, fara sa ne inchipuim nici macar o secunda ca ceilalti ar putea sa inteleaga fix pe dos, pe jumatate sau si mai rau, sa nu inteleaga deloc. Sa fie atat de zapaciti si de incerti, incat sa renunte chiar sa mai incerce sa inteleaga si sa ne lase in boii nostri pana cand ne decidem sa deschidem gura si sa spunem clar, tare si raspicat: "asa gandesc, asta vreau, asta simt".
Scriam candva despre scenarii si povesti care exista doar in mintea noastra. Calea cea mai sigura spre ele e tacerea. Indiferent de situatia de viata in care ne aflam. Sunt aproape convinsa ca 90% din razboaiele lumii au pornit pentru ca cineva, la un moment dat, a tacut cand era nevoie sa comunice si altcineva a inteles pe dos tacerea, a interpretat-o in felul sau propriu.
Uneori nu e de ajuns sa facem si sa plecam de la premisa ca suntem intelesi prin prisma actiunilor. Mai ales cand actiunile sunt si ele usor neclare pentru restul omenirii. Avem nevoie de cuvinte. Chiar daca ele se joaca de-a de-a v-ati-ascunselea si ne e greu sa le gasim. Cateodata, chiar si cel mai micut cuvant poate opri un razboi.

Riddikulus

Un prieten mi-a spus ca poti vedea doar lucrurile bune din jurul tau, daca gandesti corect. Chiar si cele mai mari spaime pot fi sucite, modelate si modificate in asa fel incat sa devina cele mai interesante experiente. Uneori chiar cele mai frumoase experiente. Uneori e greu de crezut. Daca mie imi e frica de gandaci si de sobolani, in nici un caz nu ma va distra o incapere plina de ei si nu voi putea gasi nimic frumos care sa imi altereze perceptia si sa imi linisteasca teama. Apoi, mi-am amintit de Harry Potter si de boggart, psihomorful care iti punea in fata cele mai mari frici personale.
Schimbarile ne sperie intotdeauna. Avem cu totii o zona de confort din care, daca putem sa alegem, nu avem curajul sa iesim. Locuri familiare, oameni pe care ii cunoastem, intamplari si amintiri care ne leaga de ceva sau cineva. Chiar daca ne batem cu pumnul in piept spunand ca pe noi nu ne sperie schimbarea, realitatea este ca aproape nimeni nu se simte bine cand e pus in fata ei, cand drumul devine unul cu sens unic fara posibilitate de intoarcere. Cel putin nu fara a darama o suta de alte chestii in jur. E momentul ala cand te opresti din orice faceai, adrenalina scade la cote minime si in creierul tau incepe sa incolteasca cea mai terifianta intrebare: "Ce-o fi fost in mintea mea cand am luat hotararea asta? In ce m-am bagat? Daca nu ma voi descurca?". Desigur, e vorba de schimbari majore, nu de deciziile de zi cu zi pe care uneori trebuie sa le modificam in functie factorii externi.
Cea mai mare provocare insa o reprezinta iesirea din zona de confort interioara. Momentul in care decizi ca trebuie sa te schimbi pe tine. Sa privesti altfel lumea. Sa accepti lucruri pe care inainte nu le puteai accepta, sa te asculti, sa incerci sa afli cine esti, de fapt. Ce vrei cu adevarat. Oare nu cumva pana acum totul a fost pe dos tocmai pentru ca ai refuzat noul din viata ta, pentru ca ai preferat caldura linistitoare si iluzorie a zonei de confort? Oare nu cumva, avand curajul sa iesi din pestera, vei descoperi ca ai pornit pe drumul catre cele mai mari visuri ale tale, cele despre care credeai ca absolut niciodata nu vor deveni realitate?
Totul tine de perceptie. Daca alegi sa iti fie teama, atunci vei vedea totul in negru. Pe drum vor aparea crocodili mari si rai care te vor rontai. Daca, insa, incerci sa vezi ce inseamna  pentru tine schimbarea, care sunt lucrurile bune pe care le-ar putea aduce cu ea, frica dispare. E ca un caleidoscop. In functie de cum il sucesti, imaginea se modifica radical. Pot sa apara cele mai frumoase forme, cele mai extraordinare culori, sau cele mai banale formatiuni. Cand poti sa crezi ca de fiecare data cand vei invarti caleidoscopul vor iesi de acolo curcubee si stele, atunci probabil asta se va intampla. Pentru ca mintea noastra ne poate fi cel mai bun prieten, sau cel mai mare dusman. Lucrurile sunt exact asa cum vrem noi sa le vedem.
Visul  pe care azi spiridusii din Fabrica vi-l daruiesc este acesta: indiferent ce se intampla, incercati sa gasiti binele. Chiar daca acel bine pe moment nu vi se pare deloc a fi asa. Chiar daca spaima de a pleca din culcus e mai mare. E nevoie doar de o secunda, un declic si pur si simplu veti realiza ca schimbarea care e pe cale sa se intample s-ar putea sa ca duca spre visele voastre cele mai adanci si mai dragi. Nu incercati sa schimbati drumul. Schimbati-va pe voi. Obligati-va sa il priviti schimbarea ca pe cea mai minunata aventura a vietii voastre. Daca va e teama, radeti de spaima voastra si considerati-o ridicola.
In fond, ce se poate intampla rau, cand intreg Universul te impinge, cu pasi mici dar siguri, catre acea schimbare de care iti este atat de groaza?

Aripi de vis

Da, avem nevoie de vise. Traim cu si prin ele. Ne coloreaza gandurile, ne imping inainte, ne dau aripi. Fara vise, lumea noastra ar fi goala si gri. Visele construiesc lucruri extraordinare. La fel de bine pot naste si cele mai adanci rani. Cand intreaga noastra viata se cladeste pe bucati de vis,  trebuie sa pasim cu mare grija printre schele. Sunt atat de fragile, incat pana si respiratia le poate frange. E de ajuns o secunda si totul se darama, dispare ca si cum nu ar fi fost. Visul se destrama si, oricat am incerca, nu mai putem prinde nici macar o frantura din el. Ramane doar amintirea zilelor in care visam ca visam.
Cateodata insa se intampla o minune mica. Atat de mica incat nici macar nu ne vine sa credem in ea. Undeva, in noi, incolteste din nou visul. Daca ascultam foarte atent cu toate urechile sufletului, il putem auzi cum creste, cum se intinde, trezit din somn de cine stie ce clipa pasagera pe care nici macar nu am observat-o. E clipa aceea care schimba vieti. Clipa despre care candva, mult mai tarziu, vom spune ca a fost cea care ne-a readus pe cararile viselor. Este rara si unica. Prima oara, visele vin singure si raman cat pot ele de mult. A doua oara insa, depinde doar de noi sa facem tot ce ne sta in putinta sa le pastram.
Daca intr-o zi vi se pare ca ceva s-a schimbat, ceva e pe cale sa se intample, daca inima voastra va striga in gura mare sa fiti putin atenti si sa va opriti din tot ceea ce faceti pentru a asculta, nu fiti neincrezatori. E visul vostru, aparut din lumea de unde apar toate visele. Unii o numesc speranta. Altii, a doua sansa.
Orice nume ar purta, credeti in ea. E adevarata si e pentru voi. Nu fugiti, nu va speriati. In fond, asta v-ati dorit mereu: ca frumosul vostru vis sa se implineasca totusi, candva. Macar o parte din el. Chiar daca, poate, nu este exact asa cum l-ati vazut voi, tineti cont de faptul ca Stapanul Viselor nu trimite niciodata oameni, intamplari, clipe, cuvinte de care nu avem nevoie. Intotdeauna stie mult mai bine decat noi cum se construiesc visele. Daca prima oara ne-a lasat sa ne modelam singuri visul, a doua oara ne da o mana de ajutor si ne arata exact cum trebuie sa fie pentru a se inalta pana la stele.
Aveti grija de visele voastre si nu uitati ca miracolele se intampla doar daca le dati voie sa se intample.

Cer senin

Toti ne intrebam, de 4 zile, cine este, pana la urma, de vina. A cui este responsabilitatea, al cui cap trebuie sa cada. Raspunsul este simplu si trist: noi. Noi toti suntem de vina. Pentru ca stim sa protestam doar pe retelele sociale si forumuri. Pentru ca nu reactionam. Pentru ca ii lasam sa faca ce vor, cand vor, cum vor. Pentru ca am avut, probabil pentru prima oara in decurs de multi ani, o demonstratie extrem de clara de incompetenta, incapacitate, prostie, limitare si lipsa de interes nu pentru un om sau pentru sapte oameni, ci pentru un intreg popor. Am aflat, in ultimele 4 zile, ca pentru a putea beneficia de dreptul de a nu muri in pustiu, trebuie sa ne asiguram ca, inainte de a avea un accident grav, am comis si o ilegalitate, oricare, pentru a putea avea statutul de infractor care necesita urmarire si localizare prin sistemele care au costat milioane de euro si care, iata, fac diferenta dintre viata si moarte. Am mai aflat ca daca avem nenorocul ca in urmatoarele 5 minute ne confruntam cu o catastrofa (naturala sau nu) de proportii, unica noastra sansa este sa ne fi uitat la documentarele despre supravietuire de pe Discovery, pentru ca oamenii pe care ii platim sa ne ofere suport sunt pur si simplu incapabil sa ni-l ofere. In mod cu totul special si particular, pentru ca sunt direct interesata de asta, am aflat si ca daca am ghinionul sa patesc ceva pe munte, cea mai mare greseala pe care o pot face este sa sun la 112, pentru ca 112 nu are legatura directa cu Salvamontul. Cu oamenii aia special antrenati, extraordinar de bine echipati si pregatiti pentru detectare, recuperare si salvare desi, culmea, fondurile pe care le folosesc pentru a se echipa si pregati nu vin din buzunare europene, ci, in proportie de 90%, din propriile buzunare. Am aflat o multime de lucruri care nu credeam ca e posibil sa existe. Am constientizat, poate pentru prima oara cu adevarat, ca un dus rece, haosul cumplit care domneste in aceasta tara. M-am trezit atat de brusc incat, desi am spus ca nu o voi face niciodata,  ma gandesc foarte serios sa fug, cat mai repede si cat mai departe. Sunt pur si simplu ingrozita de ideea ca debandada la care am asistat si asist in continuare este reala.

Cine e de vina? Eu. Si voi, cei care citi asta. Pentru ca in loc sa facem, vorbim. Semanam al naibi de mult cu ei. Vorbim, si vorbim, si iar vorbim. Facem grupuri si grupulete. Protestam pentru toate prostiile (scuze, Rosia, scuze, Pungesti, asta e adevarul), in loc sa protestam pentru unica problema reala, grava si urgenta: bataia de joc si lipsa de respect pentru noi ca oameni, ca cetateni, ca popor. 

Azi Fabrica de vise este in doliu si in doliu ar trebui sa fim toti. Pentru ca din cauza nepasarii, neimplicarii si blazarii noastre au murit doi oameni. Poate ar fi murit oricum. Poate finalul ar fi fost acelasi indiferent de timpul de reactie si modul de actiune. Sau poate nu. Avem toate sansele sa aflam asta pe propria piele, daca nu incepem sa realizam ca schimbarile nu au cum sa vina decat daca noi le impunem. Ar trebui sa fim in doliu nu doar din respect pentru cele doua vieti, ci si pentru noi insine si pentru tara pe care am lasat-o sa moara, putin cate putin, ignorand toate aparent micile erori care acum s-au adunat si ne-au explodat in fata. Si, nu in ultimul rand, din respect pentru un copil de 7 ani. Cum ii spui unui copil ca tatal lui a devenit o poveste pentru ca oamenii mari l-au ucis pe Fat-Frumos si nu mai are nimeni curaj sa lupte cu zmeii?

Cer senin.

Folk S.R.L - o altfel de seara folk

Cred ca inca mai exista frumusete si senin undeva acolo prin lume. Cred ca fiecare voce, cat de mica, are dreptul sa se faca auzita daca are ceva de spus lumii. Cred ca muzica folk nu a murit si ca mai poate fi readusa la ceea ce era cand nebunii frumosi ai anilor '70-'80 strigau ca nu conteaza cat de lung ai parul. Cred ca marele vis al lui Motu de a readuce pe scena si in suflete folk-ul romanesc merita sa fie dus mai departe frumos si curat, asa cum el l-a nascut si ca avem toti, nu doar unii din noi, datoria de a ajuta la asta. Cred in folk, in talent, in faptul ca oricine merita o sansa. 

Si, pentru ca oamenii vin mereu acolo unde sunt vise, va invit alaturi de mine sa luati parte la un nou vis. Cunoasteti un copil sau adolescent talentat, indragostit de chitara si de muzica folk? Aveti un prieten sau o prietena care canta pe la toate petrecerile si iesirile pe care le organizati dar nu a avut niciodata ocazia sa apara pe scena? Vecinul de alaturi zdrangane toata ziua si toata noaptea la chitara? Trimiteti-i la FOLK S.R.L. Orice folkist din umbra talentat si cantacios, indiferent de varsta, va gasi aici oameni dispusi sa il asculte si sa ii ofere sansa de a porni pe un drum la care pana acum doar a visat. 

Vanzatorul de Vise si Spiridusii te asteapta sa li te alaturi pentru a pune bazele unei cooperative de folk la care si tu poti deveni partener de suflet.