O lume minunata

Avem o lume mica, numai a noastra. O lume in care visurile au aripi, zanele exista, povestile sunt adevarate, oamenii sunt frumosi si minunati, totul se poate si nimic nu pare imposibil.
E o lume fermecata in care nu patrunde oricine. Ca sa primesti o cheie, trebuie sa porti in suflet toate culorile universului, toate gandurile bune, toata dragostea si, cel mai important, toata magia copilariei.
E o lume interzisa oamenilor mari. Pentru ca oamenii mari nu stiu niciodata sa vada lucrurile cu adevarat importante, asa ca nu vad ceea ce vedem si noi. Ei vad balauri, vulcani suparati, crocodili, paianjeni si plante carnivore. Din aceasta cauza, cand un om mare ajunge in lumea noastra mica, incepe sa faca ordine si sa strice tot echilibrul  pe care noi ne-am chinuit sa il construim. Curata vulcanii si ii astupa cu nisip ca sa nu mai scoata flacari, fara sa stie ca din acele flacari se nasc pasarile Phoenix. Vaneaza balaurii, fara sa stie ca sunt intelepti si cuminti si ne ofera mereu noi provocari, ne ajuta sa crestem. Impaiaza crocodilii, fara sa stie ca in burta lor se afla ceasurile dupa care noi masuram secundele inimii, ceasurile care ne anunta cand e vremea sa mergem mai departe. Strica panzele paianjenilor, fara sa stie ca in acele panze noi am tesut toate sperantele noastre. Taie plantele carnivore fara sa stie ca pana si ele au un rost. Chiar daca nu sunt dragute si prietenoase, ne fac sa intelegem ca nimic nu este perfect. Peste tot sunt pericole de care e nevoie sa ne ferim.
Avem o lume mica si fragila si foarte frumoasa. Sunt multi cei care si-ar dori sa fie in locul nostru. Ar da orice pentru o bucatica din darurile noastre, daruri pe care noi le-am primit fara sa facem nimic pentru ele. Au venit pur si simplu catre noi, aduse pe aripi de ursitoare. Uneori insa, uitam cate de privilegiati suntem. Incepem sa ne purtam ca niste oameni mari si sa daramam tot, inclusiv ceea ce chiar noi am construit. Aruncam cu noroi in straturile de flori. Mazgalim peretii. Stricam jucariile. Si ce este cel mai rau, facem toate astea in vazul tuturor. Ignoram faptul ca, oricum am fi, orice am fi, oricum ne-am numi, suntem, pana una alta, locuitori ai lumii magice, responsabili cu linistea si frumusetea ei. Facand astfel, ii dezamagim cumplit pe cei care cred cu tot sufletul in lumea noastra. Cei care pot patrunde in ea doar cu ajutorul nostru, pentru putina vreme. II ranim si ii indureram. Se gandesc ca daca pana si noi, cei minunati, cei frumosi, cei speciali, cei daruiti, suntem asa, atunci lumea lor banala, obisnuita, gri, nu are nicio sansa sa devina vreodata frumoasa.
Le ucidem propriile visuri, le daramam propriile sperante si ii alungam pentru totdeauna.
De aceea, in lumea noastra mica trebuie sa fie mereu pace. Apar furtuni, insa e usor sa linistesti valurile. Apar uragane, insa e usor sa opresti vantul. Apar fiare salbatice, insa e usor sa le imblanzesti.
Noi avem aceasta putere. Pentru ca noi, doar noi, detinem licoarea magica ce linisteste valuri, opreste vantul, imblanzeste fiarele, schimba lumea.
Doar in sufletele noastre exista lumea mica si minunata a cantecului, poeziei, zambetului daruit celor din jur.
Chiar daca se intampla cateodata sa facem lucruri pe care ceilalti nu le inteleg sau le percep altfel decat noi, chiar daca uneori gresim, chiar daca e posibil sa nu avem intotdeauna dreptate, chiar daca mai sarim si noi cu sabia la cate un balaur ratacit, chiar daca nu intotdeauna alegem cea mai buna cale, cea care sa ii multumeasca pe toti, avem puterea de a repara. Avem, in acelasi timp, si puterea de a distruge tot. Noi alegem ce dorim sa facem.

Vanzatorul de vise si spiridusii din Fabrica va roaga, in aceasta luna, singura din an in care magia este la ea acasa, in care e de ajuns sa crezi in povesti ca povestile sa vina catre tine, sa contribuiti la reconstructia lumii mici si fermecate a muzicii, care acum e bantuita de furtuni si viscol.

Haideti sa iubim, sa iertam si sa cantam. Pace, oameni frumosi si dragi.

Gol de fluturi

Exista intamplari, cuvinte, locuri, oameni care lasa un gol in suflet. Poate pentru ca asteptarile noastre sunt prea mari, sau poate pentru ca alergam prea repede si prea avantat inainte. Vedem ceea ce vrem sa vedem. Privim lumea doar prin ochii nostri, chiar daca spunem ca suntem deschisi catre ea si ii acceptam diferentele. In realitate, acceptarea este doar o masca. O purtam inconstient cateodata. Stim ca fara ea am parea mult prea ciudati, mult prea altfel. Este o tendinta generala de a spune: "pot sa accept ca lucrurile nu sunt asa, nu vor fi asa sau nu pot fi asa cum le vad sau cum le doresc eu". In interiorul nostru insa, nutrim speranta secreta ca vor fi exact asa cum le vedem sau cum le dorim. Chiar daca vocea principala din noi afirma cu tarie ca isi asuma responsabilitatea esecului, cealalta voce, cea a sufletului, se ascunde mica de tot cat poate de bine si spera. Spera ca va fi totul asa cum viseaza. Spera ca oamenii sunt exact atat de buni si de frumosi cum ii vede el, stapanul nostru real, sufletul. Spera ca e de ajuns sa imparti lumina ca sa primesti inapoi lumina. Adevarul este ca toti, fara exceptie, suntem ipocriti. Oricat de infima, in toti exista speranta ca poate, totusi, de data asta...De cele mai multe ori ne credem chiar si noi pe noi insine cand afirmam ca nu speram si nu asteptam nimic. Suntem convinsi ca asa simtim. Cand, insa, asteptarile ne sunt inselate, cand oamenii nu sunt buni si frumosi, cand visurile noastre dispar, cand aripile se rup, cand impartim lumina si primim inapoi negura, cand Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos aleg, totusi, altfel decat spera inima noastra, cand povestile se incheie si clipele magice dispar definitiv in jobenul din care au iesit, in noi e gol. Pentru un minut, o ora, o zi sau un veac. Depinde cat de mare era speranta. Un gol pe care nimic nu il poate umple, adanc si greu. Atat de greu incat sufletul abia reuseste sa il poarte. Un gol diferit de orice alt gol de inima. Nu este durerea unei despartiri, tristetea unui esec, nu sunt lacrimile care spala ingerii, nu e teama din fata primejdiei iminente sau furia generata de nedreptate. E un sentiment fara cuvinte, culori, emotii sau reactii. Este cate putin din toate cele de mai sus si inca ceva. Un ceva nedefinit, impalpabil, pe care nu putem sa il numim. Este, probabil, unul din putinele momente in viata cand suntem cu adevarat singuri si foarte tristi.
Iar cand golul trece, o luam de la capat. Visam, speram, credem. Asteptam. Vedem exact la fel si dorim exact la fel, exact aceleasi lucruri, aceleasi locuri, aceiasi oameni. Uitam absolut tot si pur si simplu revenim la starea initiala, cea in care suntem perfect convinsi ca lucrurile se vor petrece asa cum viseaza sufletul.
Aceasta este mica noastra magie personala si acesta este secretul fluturilor din noi.