Ziua Cartitei

Toti visam. Mari sau mici, purtam in noi cate un vis, sau mai multe. Unii au marele noroc sa si le vada implinite. Altii, le cauta o vreme si apoi renunta. Uita de ele, le ascund undeva adanc in suflet, le inchid bine si nu le mai lasa niciodata sa plece prin lume. Si visele stau acolo, inghesuite, singure, triste. Ne intrebam uneori de ce suntem nemultumiti. De ce nu ne e bine. De ce doare si nu stim exact unde si ce doare. De fiecare data cand un vis incearca sa iasa la lumina, doare. Il simtim zbatandu-se in noi, dand cu pumnii si cu picioarele in zidul trantit peste el, strigand ca nu poate sa respire. Nici macar nu realizam despre ce e vorba. Undeva, in adancul mintii, stim ce se intampla, insa refuzam sa ascultam. Ne prefacem ca nu auzim si mergem mai departe pe drumul pe care singuri ni l-am impus. Un drum fara vise. Fara culori. Fara povesti. Ce-ar fi insa daca le-am lasa sa iasa la lumina? Macar pentru o ora. Pentru o zi. Ce-ar fi daca ne-am da voie sa dorim, sa speram, sa iubim, sa simtim tot ce simteam cand nimic nu ne putea opri zborul si orice piedica insemna pentru noi o provocare in plus? Exista intr-adevar lucruri care ne ating si ne schimba mai mult decat am vrea. Exista intamplari si oameni care trec prin noi si lasa urme adanci, de nesters. Rani care nu se mai inchid niciodata. Amintiri pe care le caram dupa noi si le lasam sa se aseze peste vise, sa le impinga si mai adanc in intuneric. Cuvinte nespuse, cuvinte spuse, lucruri facute sau nefacute. Regrete tardive. Vini care nu sunt ale noastre. Valize intregi de "ieri" care vor sta mereu in calea lui "maine". Si culmea, "maine" este acolo. Este viu. Ne asteapta. Noi insa, alegem sa retraim mereu si mereu si mereu aceeasi zi in care sufletul nostru a inchis visele. Ne invartim in acelasi cerc, gasim aceleasi scuze, aratam cu degetul spre aceleasi lucruri. Daca ne-am opri o secunda din goana asta dupa ceva ce a fost, am descoperi ca pur si simplu nu am trecut niciodata pragul dintre "ieri" si "maine", chiar daca am fost perfect convinsi ca am facut-o. Nici macar nu realizam ca "azi" este de fapt o iluzie. Nimic nu se schimba. Aceleasi gesturi, aceleasi lacrimi, aceleasi neimpliniri. Nu numai ca le ducem cu noi, insa, atunci cand gasim oameni care incearca sa ne traga afara din perpetuul nostru "ieri", ne revoltam si incercam sa ii convingem sa vina si ei pe acea banda a lui Möbius pe care noi in mod eronat o numim "drum inainte". Daca au destula putere, vor reusi la un moment dat sa iasa. Sifonati, cu sufletul la fel de spart in bucati ca al nostru, convinsi ca nimic bun nu li se mai poate intampla, insa vor iesi. Vor avea sansa de a isi gasi din nou visele. Noi insa, vom ramane mereu pe loc si vom cauta mereu acelasi lucru, fara sa realizam ca l-am avut si, in loc sa ne bucuram de el, in loc sa il pastram bine de tot sa nu dispara, in loc sa facem tot posibilul sa iesim afara ca sa il putem privi in toata splendoarea lui, am incercat sa il tinem in aceeasi minciuna care ne coordoneaza si noua viata. Visele nu mor, nu se pierd si nu pleaca. Sunt in noi. Au fost dintotdeauna si vor fi intotdeauna. Trebuie doar sa avem curajul de a decide sa mergem mai departe si sa lasam in urma tot ceea ce nu ne mai aduce multumire, bucurie, liniste, iubire. Puterea de a ne implini orice vis este numai si numai in noi. Pentru asta insa, trebuie sa reusim sa trecem peste cuvinte, gesturi, zile rele, si sa ne amintim ca orice poveste din viata noastra a inceput datorita unui vis. In ziua in care ne vom decide sa ii lasam din nou cale deschisa spre gandurile noastre, vom fi liberi sa il implinim.

Atac de panica

Candva, acum multi ani, am avut un atac de panica serios de tot pe munte. Unul stupid si nefondat. Stiam exact unde sunt. Stiam exact unde este punctul terminus, cat mai am pana la el, pe unde sa merg si cat de lipsiti de pericole sunt cei maxim 1200 de metri pe care ii mai aveam de parcurs. M-am oprit ca rama in mijlocul zapezii, in mijlocul noptii, in mijlocul vantului si nu am mai vrut sa fac nimic. Creierul meu s-a blocat pur si simplu si a incetat sa mai functioneze. Imi amintesc vag cateva lucruri de atunci, altele mi-au fost povestite fiindca, pentru prima oara in viata, pur si simplu nu imi mai amintesc ce s-a intamplat, am un gol de memorie de, probabil, 20-30 de minute. II datorez iesirea din acel moment unui prieten. Un prieten care a stiut ce sa faca. Un prieten care nu a incercat nici sa ma convinga ca sunt ilogica si ca exista solutii, nici sa imi spuna ca e vina mea, nici sa ridice din umeri si sa spuna "asa-ti trebuie daca te-ai bagat aici, acum descurca-te". Un prieten care a stiut cu exactitate pe ce butoane sa apese ca sa incep sa functionez din nou.
Cu si mai multi ani inainte, a existat o intamplare similara. Nu atat de grava, desi, culmea, putea avea consecinte mult mai urate, pe care mi-o amintesc cu exactitate pentru ca nu a fost chiar panica-panica, doar un usor blocaj al picioarelor in fata golului si totul a durat mai putin de 1 minut. Si atunci a existat un om pe care il voi respecta mereu pentru acea clipa. El a apasat pe un singur buton. Unul foarte mic insa cumplit de motivant pentru mine. Desi m-ar fi strans de gat, desi eram contra-cronometru, desi urmau bucati si mai rele decat cea pe care eram, desi era obosit si ingrijorat si pentru altii nu doar pentru mine, desi avea responsabilitatea cumplita de a duce la capat, viu si intreg, inclusiv un incepator neechipat corespunzator, m-a privit calm si zambitor in ochi si mi-a spus atat: "Iti promit ca o sa fie bine. Poti sa o faci. Sunt aici, nu esti singura. Ai incredere in mine?" Am zis "da" si in urmatoarele 3 secunde faceam ceva ce nu mai facusem niciodata, ceva de care imi era groaza, ceva ce in alte conditii nu as fi facut nici daca mi s-ar fi spus ca la capatul drumului ma asteapta tineretea vesnica, nemurirea si averile tuturor imparatilor lumii. Nici macar nu a intins mana.  Chiar daca ar fi vrut sa o faca, ar fi fost destul de complicat, el era deja in locul in care trebuia si eu sa ajung si nu prea avea cum sa vina dupa mine. Doar mi-a vorbit, calm, cald, zambind. Mai mult, dupa ce am ajuns cu bine jos, m-a privit din nou zambind si a zis: "Bravo. Ai reusit. Vezi, stiam eu ca poti." Nu mi-a reprosat niciodata prostia si greseala care puteau aduce un final nefericit. Stia ca daca o face, toata increderea pe care o cladise in mine s-ar fi daramat si a doua oara nu as mai fi reusit sa depasesc un moment similar. A inteles ca nu e incapatanare, rea-vointa, ca nu am vrut sa fie asa, ca pur si simplu propriul meu corp refuza sa ma mai asculte si ca e nevoie de cuvinte care sa ma faca sa cred in mine si in faptul ca daca se intampla totusi ceva, el este acolo sa ma prinda.
Privite acum, in amintire, acele clipe au fost tembele si panica a fost absolut ilogica. Totusi, daca nu as fi avut alaturi oameni care sa priceapa exact ce se intampla cu mine si sa actioneze fara sa judece, fara sa acuze, fara sa blameze, fara sa se enerveze, totul s-ar fi putut sfarsi rau.
Exista momente cand nu ai neaparat nevoie de ajutor concret, material. Nu ai nevoie de solutii. Nu ai nevoie nici macar de sfaturi. Singurul lucru de care ai nevoie este un prieten care pur si simplu sa inteleaga corect prin ce treci si sa stie ce sa iti spuna ca sa te faca sa te misti inainte. Un prieten care sa te priveasca in ochi, sa lase o clipa la o parte faptul ca il enervezi groaznic si ca te-ar strange de gat si sa iti spuna "Ai incredere in mine. Totul o sa fie bine, trebuie doar sa ma iei de mana si sa ma lasi sa te scot de aici". Sa nu iti spuna ca viata e nedreapta si grea. Stii deja asta. Sau ca oricand o poti lua de la capat. Undeva in adancul tau stii si asta. Sau ca nu ajuta la nimic sa te lamentezi. Culmea, stii chiar si asta. Totusi, sunt clipe cand orice ai sti, orice ti-ar spune ratiunea, este inutil. Corpul tau are un atac de panica. Nu mai functioneaza corect. A intrat in modul de avarie si totul e dat peste cap. Clipesc toate beculetele, se restarteaza intr-un loop infinit toate serviciile, pur si simplu nu mai ai control asupra sistemului. Ar fi extraordinar daca am fi servere sau calculatoare. Cu putin noroc, in cazul in care nimic nu a fost afectat iremediabil, am putea face un restart, am curata logurile, am repara erorile, am elimina orice informatie inutila si mancatoare de resurse. Fara toate astea, memoria noastra are, din nefericire, acces rapid la toate datele stocate temporar. Si nu doar ca are acces, dar bestia le si foloseste. Refuza cu incapatanare sa scrie orice alta informatie. Urla ca nu mai are loc si apeleaza, mereu si mereu, la ultimele date stocate, chiar daca ele nu fac decat rau.
Daca ai acel prieten de care am scris mai sus, nici macar nu va trebui sa te agati de mana lui. Vei merge pur si simplu inainte, pentru ca vei sti ca exista macar un om care crede ca poti sa o faci si care, daca e neaparata nevoie, va sari sa te sprijine.
Daca nu exista insa, daca toti ochii in care incerci sa privesti, strigand fara cuvinte: "sunt undeva in inauntru, ce vezi in exterior e doar un atac idiot de panica, nu il lua in seama, trage-ma afara inainte sa fie prea tarziu", sunt acuzatori, daca in loc sa ti se spuna "ai incredere in mine" esti lovit si mai rau, atunci drumul tau se poate sfarsi atunci si acolo. Nu pentru ca ti-ai dori asta, ci pentru ca, pur si simplu, nu mai ai puterea necesara sa te ridici si sa iesi la suprafata, sfidand blocajul. Daca cei in care crezi te lovesc si mai tare crezand ca iti fac un bine, crezand ca te vei infuria si te vei ridica de-al naibi, numai ca sa le arati ca poti si daca, intamplator, tu nu mai gasesti resurse in tine sa faci asta pentru ca de fiecare data cand ai facut-o a fost inutil (sau cel putin asa vezi acum lucrurile), atunci totul e terminat. Probabil nu te vei mai putea ridica niciodata. Sunt extrem de rari oamenii care pot sa inceapa din nou sa mearga dupa ce in repetate randuri le-au fost rupte picioarele desi au facut tot ce le-a stat in putinta si au stiut mai bine sa nu li se mai intample asta.
Ascultati mereu atent vocile celor de langa voi sau priviti-i in ochi. E posibil ca uneori, chiar daca nu v-o spun, din mandrie, din teama, sa va roage, in felul lor, sa le fiti o secunda alaturi trecand peste orice si sa le daruiti un gand bun si o vorba calda, pentru a putea merge inainte.

Prima zi

Cum te-ai descurca daca mereu ar trebui sa convingi aceeasi persoana sa se re-indragosteasca de tine? Zi de zi inventand alte povesti, culegand alti fluturi. Ce ai face daca zi de zi ai fi nevoit sa ii arati unui om ca il iubesti si ca te iubeste, insa a uitat cumva asta?
In fiecare zi ar fi ziua primlui sarut. Ziua in care v-ati tine prima oara de mana. Ziua in care ati simti primii fiori. Nu ati avea vreme sa va certati, sa va suparati unul pe altul, pentru ca fiecare zi ar fi mult prea importanta. Fiecare zi ar fi ca prima zi.
A aduce dragostea in sufletul cuiva este o treaba grea si in conditii obisnuite. Dar daca ai avea doar o zi, doar cateva ore si daca maine ar trebui sa o iei de la capat, ai reusi?
Cea mai frumoasa zi din viata unei iubiri este prima. Pentru ca este singura zi cand il privesti pe cel de langa tine ca pe o raza de soare care a venit sa iti insenineze viata si sufletul. Este singura zi in care uimirea, fluturii, bucuria, asteptarea, privirile, sunt adevarate si sincere. Este ziua in care vrei sa afli totul despre celalalt, ziua in care ii zambesti frumos si cald atunci cand te priveste, ziua in care emotia este autentica si neatinsa de toate celelalte zile care au trecut, vor trece, peste voi.
Daca as putea gasi pestisorul de aur, i-ar cere un singur lucru: sa aduca inapoi prima zi si sa ma invete cum sa o fac sa dureze toata viata.

Prima zi a unei iubiri este o zi in care esti, cu adevarat si cu tot sufletul, fericit.

Va mai amintiti prima zi? Ati mai putea azi sa simtiti exact aceleasi lucruri, cu exact aceeasi intensitate? Sa stergeti toate lacrimile, toate cuvintele grele, toate noptile in care v-ati simtit nedreptatiti si singuri, toate greselile si pur si simplu sa priviti persoana care va este alaturi exact ca in prima zi? Daca da, atunci incercati. Merita. E posibil sa aflati ca ceea ce credeati pierdut de foarte multa vreme este inca in voi, insa pur si simplu  nu mai stiti in ce camara a inimii ati ascuns dragostea.

Este visul pe care vi-l vinde azi Fabrica de Vise. Prima zi.

Intre tine si cer

nu ma mai vezi
nu mai stii unde sunt
nu mai crezi
in sperante absurde si-n cuvinte de fum
intre noi e doar drum.

nu te mai stiu
un strain am in ochi
si-i pustiu
pe tacutele strazi cu parfum de-amintiri
si cu multe uimiri

intre tine si tu stau toti anii pierduti
intre noi e-un ocean de tradari
intre tine si ea vrei sa fugi, vrei sa uiti
intre mine si cer nu sunt scari

intre tine si vis sta un munte-otravit
intre noi stau cuvinte ce dor
intre tine si ea nu mai esti fericit
intre mine si cer e doar zbor.

nu mai ascult
intrebarile toate-au plecat
si e noapte de mult
si cafeaua pe masa nu miroase a "tu"
intre noi e doar nu

nu o mai ierti
nu mai vrei s-o auzi
nu mai poti sa astepti
nici sa taci nici sa stai nu mai are vreun rost
ratacit in "a fost".

intre tine si noi m-am pierdut undeva
nu mai stiu care-i calea-napoi
intre mine si eu e imaginea ta
si o lume-mpartita la doi

Cheia

O cheie. O bucata de metal rece, agatata de un mutunache colorat. Nici macar nu o vezi. O folosesti mecanic, nu te uiti niciodata la ea decat daca se incapataneaza sa nu nimereasca unde trebuie si chiar si atunci o privesti doar ca sa te asiguri ca ai potrivit bine zimtii. Un obiect de care ai nevoie ca sa deschizi ceva. Sau sa inchizi. Sau nu?
6 ani. O viata lasat in spate. Sperante. Visuri. Zambete. Planuri de viitor. Discutii aprinse si discutii calme. Zile si nopti de munca. Zile de incercari, de greseli, de reusite, de priviri, de intrebari, de zgomote familiare si dragi. Clipe in care astepti, in care sufletul tresare la fiecare scartait de roata de masina pe care il auzi afara.
O cheie pe care sunt inscrise 189341712 de secunde.
Brazi de Craciun impodobiti cu mere de carton. Oua rosii ascunde printre lumanarele colorate. Un zar de lemn. O chitara.
Euforia si increderea unui inceput. Refuzul de a renunta. Lupta dusa cu tine insuti, cu cei din jur, cu lumea, cu viata. 
Ore calde si pline de fluturi. Ore de tristete.
Pasi pe o strada plina de soare si caisi infloriti spre locul care pentru sufletul tau insemna "acasa".
Furtuni de iulie cu potop de apa si cer strapuns de fulgere.
Nopti de ianuarie cu zapada viscolita si ridicata pana la manerul usii.
Bucati de metal cu burta plina de fire si circuite si beculete, care la inceput nu iti spuneau nimic si de care iti era teama sa te apropii si pe care incet, incet, ai invatat sa le asculti, sa le intelegi, sa le iubesti. 
Realizari care te-au facut sa te simti ca si cum ai sta pe cel mai inalt varf al lumii. 
Speranta. Iar speranta. Multa speranta. Mereu. Pana la capat. Chiar si acolo unde stii ca nu mai exista nicio speranta.
O cheie cu o bucata mare de suflet, poate ultima care ramasese intreaga, agatata de ea. O poveste. Un drum ajuns la capat. O usa pe care nu o vei mai deschide niciodata. 
Un loc gol langa un mutunache colorat. 
Uitati-va bine la cheile din vietile voastre. Nu sunt doar chei. Sunt parti din voi. Nu le pierdeti. Usile pe care ele le deschid sunt mai importante decat credeti si e tare greu sa patrunzi printr-o usa inchisa de la care nu ai cheia.