O lume minunata

Avem o lume mica, numai a noastra. O lume in care visurile au aripi, zanele exista, povestile sunt adevarate, oamenii sunt frumosi si minunati, totul se poate si nimic nu pare imposibil.
E o lume fermecata in care nu patrunde oricine. Ca sa primesti o cheie, trebuie sa porti in suflet toate culorile universului, toate gandurile bune, toata dragostea si, cel mai important, toata magia copilariei.
E o lume interzisa oamenilor mari. Pentru ca oamenii mari nu stiu niciodata sa vada lucrurile cu adevarat importante, asa ca nu vad ceea ce vedem si noi. Ei vad balauri, vulcani suparati, crocodili, paianjeni si plante carnivore. Din aceasta cauza, cand un om mare ajunge in lumea noastra mica, incepe sa faca ordine si sa strice tot echilibrul  pe care noi ne-am chinuit sa il construim. Curata vulcanii si ii astupa cu nisip ca sa nu mai scoata flacari, fara sa stie ca din acele flacari se nasc pasarile Phoenix. Vaneaza balaurii, fara sa stie ca sunt intelepti si cuminti si ne ofera mereu noi provocari, ne ajuta sa crestem. Impaiaza crocodilii, fara sa stie ca in burta lor se afla ceasurile dupa care noi masuram secundele inimii, ceasurile care ne anunta cand e vremea sa mergem mai departe. Strica panzele paianjenilor, fara sa stie ca in acele panze noi am tesut toate sperantele noastre. Taie plantele carnivore fara sa stie ca pana si ele au un rost. Chiar daca nu sunt dragute si prietenoase, ne fac sa intelegem ca nimic nu este perfect. Peste tot sunt pericole de care e nevoie sa ne ferim.
Avem o lume mica si fragila si foarte frumoasa. Sunt multi cei care si-ar dori sa fie in locul nostru. Ar da orice pentru o bucatica din darurile noastre, daruri pe care noi le-am primit fara sa facem nimic pentru ele. Au venit pur si simplu catre noi, aduse pe aripi de ursitoare. Uneori insa, uitam cate de privilegiati suntem. Incepem sa ne purtam ca niste oameni mari si sa daramam tot, inclusiv ceea ce chiar noi am construit. Aruncam cu noroi in straturile de flori. Mazgalim peretii. Stricam jucariile. Si ce este cel mai rau, facem toate astea in vazul tuturor. Ignoram faptul ca, oricum am fi, orice am fi, oricum ne-am numi, suntem, pana una alta, locuitori ai lumii magice, responsabili cu linistea si frumusetea ei. Facand astfel, ii dezamagim cumplit pe cei care cred cu tot sufletul in lumea noastra. Cei care pot patrunde in ea doar cu ajutorul nostru, pentru putina vreme. II ranim si ii indureram. Se gandesc ca daca pana si noi, cei minunati, cei frumosi, cei speciali, cei daruiti, suntem asa, atunci lumea lor banala, obisnuita, gri, nu are nicio sansa sa devina vreodata frumoasa.
Le ucidem propriile visuri, le daramam propriile sperante si ii alungam pentru totdeauna.
De aceea, in lumea noastra mica trebuie sa fie mereu pace. Apar furtuni, insa e usor sa linistesti valurile. Apar uragane, insa e usor sa opresti vantul. Apar fiare salbatice, insa e usor sa le imblanzesti.
Noi avem aceasta putere. Pentru ca noi, doar noi, detinem licoarea magica ce linisteste valuri, opreste vantul, imblanzeste fiarele, schimba lumea.
Doar in sufletele noastre exista lumea mica si minunata a cantecului, poeziei, zambetului daruit celor din jur.
Chiar daca se intampla cateodata sa facem lucruri pe care ceilalti nu le inteleg sau le percep altfel decat noi, chiar daca uneori gresim, chiar daca e posibil sa nu avem intotdeauna dreptate, chiar daca mai sarim si noi cu sabia la cate un balaur ratacit, chiar daca nu intotdeauna alegem cea mai buna cale, cea care sa ii multumeasca pe toti, avem puterea de a repara. Avem, in acelasi timp, si puterea de a distruge tot. Noi alegem ce dorim sa facem.

Vanzatorul de vise si spiridusii din Fabrica va roaga, in aceasta luna, singura din an in care magia este la ea acasa, in care e de ajuns sa crezi in povesti ca povestile sa vina catre tine, sa contribuiti la reconstructia lumii mici si fermecate a muzicii, care acum e bantuita de furtuni si viscol.

Haideti sa iubim, sa iertam si sa cantam. Pace, oameni frumosi si dragi.

Gol de fluturi

Exista intamplari, cuvinte, locuri, oameni care lasa un gol in suflet. Poate pentru ca asteptarile noastre sunt prea mari, sau poate pentru ca alergam prea repede si prea avantat inainte. Vedem ceea ce vrem sa vedem. Privim lumea doar prin ochii nostri, chiar daca spunem ca suntem deschisi catre ea si ii acceptam diferentele. In realitate, acceptarea este doar o masca. O purtam inconstient cateodata. Stim ca fara ea am parea mult prea ciudati, mult prea altfel. Este o tendinta generala de a spune: "pot sa accept ca lucrurile nu sunt asa, nu vor fi asa sau nu pot fi asa cum le vad sau cum le doresc eu". In interiorul nostru insa, nutrim speranta secreta ca vor fi exact asa cum le vedem sau cum le dorim. Chiar daca vocea principala din noi afirma cu tarie ca isi asuma responsabilitatea esecului, cealalta voce, cea a sufletului, se ascunde mica de tot cat poate de bine si spera. Spera ca va fi totul asa cum viseaza. Spera ca oamenii sunt exact atat de buni si de frumosi cum ii vede el, stapanul nostru real, sufletul. Spera ca e de ajuns sa imparti lumina ca sa primesti inapoi lumina. Adevarul este ca toti, fara exceptie, suntem ipocriti. Oricat de infima, in toti exista speranta ca poate, totusi, de data asta...De cele mai multe ori ne credem chiar si noi pe noi insine cand afirmam ca nu speram si nu asteptam nimic. Suntem convinsi ca asa simtim. Cand, insa, asteptarile ne sunt inselate, cand oamenii nu sunt buni si frumosi, cand visurile noastre dispar, cand aripile se rup, cand impartim lumina si primim inapoi negura, cand Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos aleg, totusi, altfel decat spera inima noastra, cand povestile se incheie si clipele magice dispar definitiv in jobenul din care au iesit, in noi e gol. Pentru un minut, o ora, o zi sau un veac. Depinde cat de mare era speranta. Un gol pe care nimic nu il poate umple, adanc si greu. Atat de greu incat sufletul abia reuseste sa il poarte. Un gol diferit de orice alt gol de inima. Nu este durerea unei despartiri, tristetea unui esec, nu sunt lacrimile care spala ingerii, nu e teama din fata primejdiei iminente sau furia generata de nedreptate. E un sentiment fara cuvinte, culori, emotii sau reactii. Este cate putin din toate cele de mai sus si inca ceva. Un ceva nedefinit, impalpabil, pe care nu putem sa il numim. Este, probabil, unul din putinele momente in viata cand suntem cu adevarat singuri si foarte tristi.
Iar cand golul trece, o luam de la capat. Visam, speram, credem. Asteptam. Vedem exact la fel si dorim exact la fel, exact aceleasi lucruri, aceleasi locuri, aceiasi oameni. Uitam absolut tot si pur si simplu revenim la starea initiala, cea in care suntem perfect convinsi ca lucrurile se vor petrece asa cum viseaza sufletul.
Aceasta este mica noastra magie personala si acesta este secretul fluturilor din noi.

Secunda ca un veac

Sunt cuvinte in noi cat un veac de taceri
Risipite prin timp, alergand dinspre ieri
Spre un maine incert, nevazut, nestiut,
Prea prezent in acum, prea ascuns in trecut.

Clipe vin si se duc si ne pierdem de noi,

Ratacim prin uitari prea albastre de ploi,

Nu vom sti, nu vom sti ce va fi, ce a fost,

Daca sunt, daca esti, daca are vreun rost.

Un minut a plecat, vine altul in loc,

Ca-ntr-un joc de copii care nu mai e joc.

Ne-nvartim tot mereu, ne e teama de vis

Si nu stim ca-ntre noi o poveste s-a scris.

N-ai curaj sa vorbesti, n-am curaj sa mai tac

Va mai trece o zi, va mai trece un veac

Intr-un timp fara timp se va naste-un cuvant

Si vom fi numai noi intre cer si pamant. 

O secunda-i un veac

Langa umarul tau

Un mileniu-a trecut

Peste sufletul meu

Dansul nostru prin timp

N-are loc de priviri

O secunda-i un veac de iubiri.

Salvam un profesor?

De obicei, ei sunt cei care ne ajuta, ne indruma, ne sfatuiesc, ne sustin. Exista insa si momente cand au, la randul lor, nevoie de ajutorul nostru.
Am salvat munti, am salvat catei, am salvat delfini, alge si stele de mare, am salvat pelicani, bruni carpatini si flori de colt. Este momentul sa incepem sa salvam oameni.

Un profesor  are nevoie de suportul vostru. Moral sau material, oricare dintre ele sunteti dornici, dispusi si apti sa il oferiti.  Fabrica de vise se alatura, in mod neoficial si absolut voluntar, campaniei "Salvam un profesor, Salvam generatii!" initiata de Universitatea din Bucuresti. Este un apel de strangere de fonduri pentru un membru al comunitatii academice, doamna Adela Rogojinaru, conferentiar doctor la Facultatea de Litere. Dansa a fost diagnosticată in anul 2012 cu melanom malign cu metastaze, cea mai agresiva forma de cancer de piele. Costul integral al tratamentului este de 235.340 RON (aproximativ 52.872 Euro). Suma ramasă spre donatie pentru care se face acest apel este de 3.975euro.

Puteti ajuta in urmatoarele moduri:

1. Vorbind si altora despre aceasta campanie sau/si

2. Prin donatii. 

Detaliile legate de aceasta campanie, tratament si modul in care se primesc donatiile le gasiti accesand link-ul de mai jos:

http://media.unibuc.ro

Da mai departe (pay it forward)

Scrierea de mai jos este preluata.
Nu voi adauga nimic pe langa ea, pentru ca vorbeste de la sine si oricum nu as sti ce sa spun.
Poate doar atat: iti multumesc, anonimule, pentru ca ma ajuti sa imi pastrez convingerea ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea. Iti multumesc ca ma lasi sa visez in continuare la o lume mai frumoasa.
Cititi...si dati mai departe.

Visul zilei: nu uitati sa fiti buni, oricat v-ar costa asta si orice ar insemna
Promotia fabricii: zambetul unui om pe care l-ai ajutat este cel mai frumos dar din lume

“Salut,

Vreau sa iti povestesc un eveniment ce mi s-a intamplat acum cateva minute: eram intr-o farmacie non stop iar in fata mea era o persoana neingrijita, mirosea urat, era imbracat la pantalon si camasa dar hainele erau murdare si muncite, avea unghiile crescute si murdare, iar in mana avea o plasa cu 6 paini…. dar ceea ce m-a socat a fost atitudinea lui cand a ajuns la casa; a spus urmatoarele” sarumana fiti amabila va rog si dati-mi si mie 2 pastile de la pct unu si 2 de la pct 2 pentru ca nu am bani sa cumpar toata reteta”, a scos din buzunar o hartie de 10 lei si cateva de un leu cu care a platit 15 lei cat faceau medicamentele si cativa banuti ce i-a primit ca rest, 10 20 de bani in monede, i-a luat si i-a bagat in buzunarul de la piept, terminand cu un “va multumesc frumos”.

Am ramas socat de acest om care la 12 noaptea nu putea decat sa fi terminat tura de noapte si din banii castigati cumparase pentru el cateva pastile si 6 paini pentru o familie numeroasa ma gandesc…. o familie ce poate se bazeaza pe el si pentru care el lupta…poate pastilele astea o sa il tina in viata sa mai vina si maine la munca pentru a ajunge acasa cu…paine. ( 4 pastile 15 lei, nu stiu preturile medicamentelor dar mi se pare scump si nu pot decat sa imi fac o ipoteza tragica in minte, un om care are o boala grava si care nu face decat sa isi cumpere pastilele pt a doua zi, care traiste in fiecare zi, ultima zi si care la sf zilei nu uita de familia lui…nu isi ineaca amarul in alcool ci ia viata in piept si lupta…)

Cu teama de a nu-l denigra ca om dar si cu gandul ca poate astazi pot ajuta un om am mers la el si i-am intins mana cu cativa bani spunandu-i ca l-am auzit ca nu are bani pt intreaga reteta si ca as vrea sa il ajut. S-a uitat la mine, speriat si mi-a spus ” nu, va multumesc, o sa vad cum fac eu rost de bani”. Am crezut ca nu aud bine, am insistat si i-am spus ca stiu cat de greu e sa fii bolnav si ca sa -i accepte pt sanatatea lui… mi-a multumit si i-a luat, ca sa faca apoi drum inapoi catre farmacie…

Sunt socat si as vrea sa tragem un semnal de alarma, sa ne trezim odata si sa vedem ca viata trebuie traita astazi si trebuie sa ne bucuram de orice lucru din preajma noastra si mai ales de sanatate….luam totul de-a gata si uitam sa mai fim oameni… si mie mi s-a intamplat mai mult ca sigur sa nu o rog frumos pe o vanzatoare sau sa ii multumesc la final pt ca eram cu gandul la “problemele mele”, dar acest om cu adevarate probleme… inca era OM. Ne miram ca suntem atacati de animale….pai noi suntem animalele, noi muscam mana care ne hraneste, noi purtam invidie si noi nu apreciem ceea ce este in jurul nostru…. E NEVOIE DE O SCHIMBARE!!

Pentru mine cu siguranta e o lectie si as vrea prin intermediul tau sa dam o lectie si altora care poate la randul lor vor spune aceasta poveste altora si usor usor sa schimbam mentalitatile si abordarea vietii, sa devenim din nou oameni cu principii si coloana vertebrala pt ca ne-am dezumanizat…

Daca vei considera ca poti face o postare cu mesajul meu te-as ruga sa raman anonim, pt ca nu vreau publicitate… Nu sunt un erou, ci sunt la fel ca marea majoritate de oameni, “pacatos si rau” dar sunt dispus sa ma schimb! Poate au si altii nevoie de acest imbold…iti multumesc.”

Postarea originala o gasiti aici: http://www.bloguluotrava.ro/luam-totul-de-a-gata-si-uitam-sa-mai-fim-oameni/

Hraniti si cainii vagabonzi

Iubim cainii.
Atat de mult, incat ne face placere sa ii vedem in strada.
Flamanzi. Bolnavi. Raniti. In frig, ploaie sau arsita. Plini de purici. Murind in chinuri groaznice din cauza tuturor bolilor care ar putea fi tratate sau pe care nu le-ar face daca ar locui alaturi de noi, in casa, supravegheati, ingrijiti, vaccinati, hraniti adecvat.
Ne infioram de placere de fiecare data cand vedem un caine cu blana cazuta de la jigodie si raie.
Ajungem pe culmile extazului atunci cand observam pe marginea strazii cate un catel plin de sange, inca respirand, cu matele pe afara si creierul imprastiat pe trotuar. Lasat sa moara acolo de cel care a dat cu masina peste el pentru ca pur si simplu i-a sarit brusc in fata incercand sa muste rotile si, pentru ca il iubea la fel de mult ca si noi, nu i-a trecut prin minte sa il urce in portbagaj si sa ii dea macar dreptul la o moarte decenta si fara chinuri, asistata de un veterinar si la un colt cat de mic de gradina in care sa isi doarma somnul.
Iubim cainii.
Avem acasa cel putin un ogar afgan, un cocker si un ciobanesc german rasa pura, din parinti premiati, cu un arbore genealogic mai elaborat decat cel al proaspatului nascut la Palat.
Iubim atat de mult cainii, incat suntem incantati cand patrupedul adoptat de catre locatarii din bloc, murdar, plin de capuse si cu ochi urdurosi, cu burta lipita de spate si coastele la vedere, cu rani infectate pe piciorul stang din fata, ne iese in intampinare cand ne intoarcem seara acasa. Il iubim atat de mult incat nu ne deranjeaza ideea ca e in strada cand afara sunt -21 de grade si viscoleste. Sau 35 de grade cu plus si nicio balta din care sa bea apa.
Sustinem dreptul lor la viata, de aceea suntem perfect multumiti cand trecem nepasatori pe langa ei in timp ce agonizeaza in strada.
Ii iubim atat de mult, incat consideram ca un monstru de 4 ani, nu cu mult mai inalt decat un catel de talie medie, cu suflet rau si nemilos, isi merita soarta atunci cand este sfasiat pentru ca a indraznit sa isi ceara dreptul la joaca. Atat de mult, incat suntem de acord sa nu mai iesim niciodata din casa, ziua sau noaptea, la periferie, in centru sau in parc, pe bulevarde sau pe stradute laturalnice. Se stie doar ca orasele, trotuarele, soselele, aleile din parcuri, curtile spitalelor si ale scolilor, apartin de drept cainilor si oamenii nu au ce cauta pe ele iar daca le incalca, animalul are tot dreptul sa isi apere teritoriul.
Iubim cainii si ii ostracizam pe cei care ne cer sa ii luam acasa, sa ne asuman responsabilitatea ingrijirii si educarii lor, sa le oferim un adapost decent, jucarii, mangaieri si dragoste. Ei nu inteleg ca iubirea noastra enorma se consuma la distanta.
Iubim cainii.
Atat de mult, incat suntem dispusi sa ii hranim cu proprii nostri copii.
Atat de mult, incat facem orice e nevoie numai sa nu ne ceara sau oblige cineva sa ii adoptam si sa le asiguram un acoperis, o familie si un loc in care sa traiasca fericiti, aparati, in siguranta, departe de mizerie, de foame, de chinuri.

Scrisoare pentru inger

Nu am mai vorbit de mult cu tine. Nu te-am uitat, doar ca a venit viata si mi-a abatut gandurile pe alte cai. Au trecut 8 ani de cand ai plecat si vreau sa iti spun ca mi-e tare dor de tine, la fel de dor ca atunci. Sunt zile in care as vrea sa alerg la tine si sa iti povestesc tot ce mi se intampla, sa iti cer sfatul, sa te aud cum ma lauzi sau cum ma certi. Ma privesti din fotografia in care esti atat de tanara, atat de extraordinar de frumoasa si imi zambesti de acolo cu ochii pe care ii voi pastra mereu in suflet. Luminosi. Senini. Plini de dragoste pentru oameni si viata. Dragostea pe care mi-ai insuflat-o si mie. Credinta ca nu exista oameni rai, ca toti au cel putin o calitate pentru care merita sa fie apreciati.
Am invatat de la tine sa fiu fiinta intreaga si completa. Sa iert, sa cred, sa sper, sa iubesc. Stiu, sunt clipe cand ignor tot ce mi-ai spus tu si las sufletul sa alunece spre intuneric. E de ajuns insa sa privesc in ochii tai si imi amintesc ce cale trebuie sa urmez.
Am invatat de la tine ca merita sa lupti pentru visele tale. Nimic nu e prea mult si nu exista notiunea de sacrificiu atunci cand croiesti drumul unui vis. Chiar daca nu se implineste, chiar daca ai luptat in van, marea realizare este ca ai crezut in el.
Cel mai important insa, am invatat de la tine ce inseamna miracolul de a darui si altora sufletul tau. Bucuria care curgea din tine ca un izvor atunci cand urcai pe scena. Emotia, mereu alta si mereu aceeasi, tremurul, momentele in care voiai sa fii singura, in culise, in care te pregateai pentru marea intalnire cu publicul.
Fiecare spectacol era pentru tine unic. Fiecare om din sala era cel pentru care jucai. Si jucai, cu patima, cu daruire, pentru 100 de oameni, sau pentru 5. Iti mai amintesti? Sala era goala, nu se vandusera biletele pentru ca vremea era rautacioasa. Erau doar 10 spectatori. Iar voi ati refuzat sa plecati acasa. Ati facut un spectacol extraordinar, poate cel mai bun de pana atunci cu acea piesa. Erati doar voi si bucuria voastra de a va juca, precum niste copii mari. Lumea, scena, erau ale voastre. Sau acel spectacol cand toti ati racit bocna, pentru ca apa din galetile de pe scena era rece ca gheata si in loc sa te superi, ai privit "accidentul" ca pe o gluma buna si ai indurat amuzata guturaiul.
Am invatat de la tine sa imprastii lumina si bucurie chiar daca sufletul meu plange si sa transform durerea in zambete pentru ceilalti.
Azi, acum, as vrea sa iti multumesc pentru asta. Pentru ca azi, acum, stiu ce simteai atunci cand te inclinai in fata celor veniti sa te vada. Stiu ca nu era doar un gest de curtoazie. Era multumirea sincera si adanca pentru ca ti-au daruit doua ore din vietile lor. Erau aplauzele tale pentru public.
Azi, acum, as vrea sa iti povestesc despre oamenii extraordinari care ma inconjoara. Despre caldura si despre zambete. As vrea sa iti spun ca visul tau cel mai drag legat de mine a devenit realitate si ca fara tine, fara cuvintele tale, fara puterea ta de a te darui, pe care cand ai plecat mi-ai lasat-o cumva mie, nimic nu ar fi fost posibil.
Azi, acum, as vrea sa fii mandra de mine si imi place sa cred ca, oriunde ai fi, zambesti.
Azi, acum, as vrea sa iti spun ca prin mine vei urca mereu pe scena pe care atat de mult ai iubit-o. Vei fi mereu acolo, primind si daruind iubire.

Cu adevarat fara cuvinte

Am adunat in Fabrica de vise, de-a lungul anilor, visele mele, visele altora, vise cantate, vise la pachet, vise rimate, cateodata cosmaruri (rar, din fericire). Am stat de vorba cu Micul Print, am scos din cutia de carton a amintirii ursul cu ochelari care mi-a bucurat copilaria si o parte din adolescenta, am fost vanzatorul de vise evadat din cotidian, vreau intotdeauna - cu incapatanare - o poveste, chiar si acolo unde nu exista povesti, port in mine un suflet de inchiriat si doua insule pierdute pe cai de fum, am locuit intre mine si cer, v-am amintit, domnilor, ca ea e frumoasa oricand si oricum atata vreme cat o priviti cu ochii dragostei si astept, alaturi de o floare, un baobab, o vulpe si un vulcan, un epilog senin.
Azi, la un capat si totodata inceput de drum, din toate cuvintele care mi se plimba prin ganduri de cateva zile, nu stiu sa spun decat:
Va multumesc, oameni frumosi.
Pentru visele pe care mi le-ati daruit. Pentru clipele fermecate. Pentru zambete. Pentru lacrimi. Pentru flori de colt. Pentru amintiri. Pentru toate povestile care se tes acum in Fabrica si care, mai devreme sau mai tarziu, vor ajunge inapoi la voi, rimate sau nu.
Noapte cu vise instelate, tuturor, oriunde ati fi.
Cu drag, Vanzatorul de vise.

De vorba cu Micul Print

Stelele sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Pentru unii, spun povesti despre alte galaxii, alte lumi, alte ganduri. Pentru altii, stelele sunt faruri in noapte, lumini de ghidaj care ii ajuta sa ajunga acolo unde le este sufletul. Sunt stele intelepte, care te pot invata cum s-au nascut planetele si meteoritii. Cateodata, stelele ne fac cu ochiul, glumete. Alteori cad si exista o poveste care spune ca fiece stea care cade este de fapt o zana mica in care nu a crezut nimeni.
Insa cea mai frumoasa poveste cu stele este cea despre omul ce avea stele care radeau. Doar el din intreaga lume. Numai pentru el, stelele clincheteau in fiecare noapte si ii dadeau de veste ce mai face oaia, ce mai face floarea, cum mai creste baobabul.
Nu am avut pana acum decat stele care canta. Azi insa, imi dau seama ca am si stele care rad. Undeva in lume, exista un zambet pe care il stiu, il simt de fiecare data, chiar daca nu il vad. Si, atunci cand el apare, stelele mele rad.
Numai eu, in intreaga lume, eu singura, am stele care stiu sa rada.
Si rad, pe cer si in mine, cu toate oile si toti baobabii si toate florile.
Numai eu, cateodata, noaptea, stau de vorba cu Micul Print.
Va daruiesc stelele mele, oameni frumosi. Radeti cu mine si haideti la vanatoare de vise.

Croitorul de povesti

La capatul zidului, dincolo de mare
cuvintele sunt lungi corabii prinse in alge si in sare
nisipul se preface in nori, in buburuze
un croitor il tese din visele desprinse
de pe-ale tale buze.

Cu foarfeca de aur il taie in tipare
si il preface-n zmei, palate si comori
candva eram ca el si ne taiam din zare
paduri adanci de frunze, carari adanci de flori.

Porneau usor in lume povestile croite
radeam privind la ele cum zboara colorat
erai voinicul mandru cu zale poleite
eram domnita blanda rapita din palat.

Dar a venit furtuna si foarfeca vrajita
s-a coborat in marea fara albastre ploi
au mai ramas doar visul, o scoica scorojita,
furtuna, trist nisipul si zidul dintre noi.

.................................

La capatul zidului, dincolo de mare
cuvintele sunt lungi corabii prinse in alge si in sare
nisipul se preface in nori, in buburuze
un croitor il tese din visele desprinse
de pe-ale tale buze.

Ziua Cartitei

Toti visam. Mari sau mici, purtam in noi cate un vis, sau mai multe. Unii au marele noroc sa si le vada implinite. Altii, le cauta o vreme si apoi renunta. Uita de ele, le ascund undeva adanc in suflet, le inchid bine si nu le mai lasa niciodata sa plece prin lume. Si visele stau acolo, inghesuite, singure, triste. Ne intrebam uneori de ce suntem nemultumiti. De ce nu ne e bine. De ce doare si nu stim exact unde si ce doare. De fiecare data cand un vis incearca sa iasa la lumina, doare. Il simtim zbatandu-se in noi, dand cu pumnii si cu picioarele in zidul trantit peste el, strigand ca nu poate sa respire. Nici macar nu realizam despre ce e vorba. Undeva, in adancul mintii, stim ce se intampla, insa refuzam sa ascultam. Ne prefacem ca nu auzim si mergem mai departe pe drumul pe care singuri ni l-am impus. Un drum fara vise. Fara culori. Fara povesti. Ce-ar fi insa daca le-am lasa sa iasa la lumina? Macar pentru o ora. Pentru o zi. Ce-ar fi daca ne-am da voie sa dorim, sa speram, sa iubim, sa simtim tot ce simteam cand nimic nu ne putea opri zborul si orice piedica insemna pentru noi o provocare in plus? Exista intr-adevar lucruri care ne ating si ne schimba mai mult decat am vrea. Exista intamplari si oameni care trec prin noi si lasa urme adanci, de nesters. Rani care nu se mai inchid niciodata. Amintiri pe care le caram dupa noi si le lasam sa se aseze peste vise, sa le impinga si mai adanc in intuneric. Cuvinte nespuse, cuvinte spuse, lucruri facute sau nefacute. Regrete tardive. Vini care nu sunt ale noastre. Valize intregi de "ieri" care vor sta mereu in calea lui "maine". Si culmea, "maine" este acolo. Este viu. Ne asteapta. Noi insa, alegem sa retraim mereu si mereu si mereu aceeasi zi in care sufletul nostru a inchis visele. Ne invartim in acelasi cerc, gasim aceleasi scuze, aratam cu degetul spre aceleasi lucruri. Daca ne-am opri o secunda din goana asta dupa ceva ce a fost, am descoperi ca pur si simplu nu am trecut niciodata pragul dintre "ieri" si "maine", chiar daca am fost perfect convinsi ca am facut-o. Nici macar nu realizam ca "azi" este de fapt o iluzie. Nimic nu se schimba. Aceleasi gesturi, aceleasi lacrimi, aceleasi neimpliniri. Nu numai ca le ducem cu noi, insa, atunci cand gasim oameni care incearca sa ne traga afara din perpetuul nostru "ieri", ne revoltam si incercam sa ii convingem sa vina si ei pe acea banda a lui Möbius pe care noi in mod eronat o numim "drum inainte". Daca au destula putere, vor reusi la un moment dat sa iasa. Sifonati, cu sufletul la fel de spart in bucati ca al nostru, convinsi ca nimic bun nu li se mai poate intampla, insa vor iesi. Vor avea sansa de a isi gasi din nou visele. Noi insa, vom ramane mereu pe loc si vom cauta mereu acelasi lucru, fara sa realizam ca l-am avut si, in loc sa ne bucuram de el, in loc sa il pastram bine de tot sa nu dispara, in loc sa facem tot posibilul sa iesim afara ca sa il putem privi in toata splendoarea lui, am incercat sa il tinem in aceeasi minciuna care ne coordoneaza si noua viata. Visele nu mor, nu se pierd si nu pleaca. Sunt in noi. Au fost dintotdeauna si vor fi intotdeauna. Trebuie doar sa avem curajul de a decide sa mergem mai departe si sa lasam in urma tot ceea ce nu ne mai aduce multumire, bucurie, liniste, iubire. Puterea de a ne implini orice vis este numai si numai in noi. Pentru asta insa, trebuie sa reusim sa trecem peste cuvinte, gesturi, zile rele, si sa ne amintim ca orice poveste din viata noastra a inceput datorita unui vis. In ziua in care ne vom decide sa ii lasam din nou cale deschisa spre gandurile noastre, vom fi liberi sa il implinim.

Atac de panica

Candva, acum multi ani, am avut un atac de panica serios de tot pe munte. Unul stupid si nefondat. Stiam exact unde sunt. Stiam exact unde este punctul terminus, cat mai am pana la el, pe unde sa merg si cat de lipsiti de pericole sunt cei maxim 1200 de metri pe care ii mai aveam de parcurs. M-am oprit ca rama in mijlocul zapezii, in mijlocul noptii, in mijlocul vantului si nu am mai vrut sa fac nimic. Creierul meu s-a blocat pur si simplu si a incetat sa mai functioneze. Imi amintesc vag cateva lucruri de atunci, altele mi-au fost povestite fiindca, pentru prima oara in viata, pur si simplu nu imi mai amintesc ce s-a intamplat, am un gol de memorie de, probabil, 20-30 de minute. II datorez iesirea din acel moment unui prieten. Un prieten care a stiut ce sa faca. Un prieten care nu a incercat nici sa ma convinga ca sunt ilogica si ca exista solutii, nici sa imi spuna ca e vina mea, nici sa ridice din umeri si sa spuna "asa-ti trebuie daca te-ai bagat aici, acum descurca-te". Un prieten care a stiut cu exactitate pe ce butoane sa apese ca sa incep sa functionez din nou.
Cu si mai multi ani inainte, a existat o intamplare similara. Nu atat de grava, desi, culmea, putea avea consecinte mult mai urate, pe care mi-o amintesc cu exactitate pentru ca nu a fost chiar panica-panica, doar un usor blocaj al picioarelor in fata golului si totul a durat mai putin de 1 minut. Si atunci a existat un om pe care il voi respecta mereu pentru acea clipa. El a apasat pe un singur buton. Unul foarte mic insa cumplit de motivant pentru mine. Desi m-ar fi strans de gat, desi eram contra-cronometru, desi urmau bucati si mai rele decat cea pe care eram, desi era obosit si ingrijorat si pentru altii nu doar pentru mine, desi avea responsabilitatea cumplita de a duce la capat, viu si intreg, inclusiv un incepator neechipat corespunzator, m-a privit calm si zambitor in ochi si mi-a spus atat: "Iti promit ca o sa fie bine. Poti sa o faci. Sunt aici, nu esti singura. Ai incredere in mine?" Am zis "da" si in urmatoarele 3 secunde faceam ceva ce nu mai facusem niciodata, ceva de care imi era groaza, ceva ce in alte conditii nu as fi facut nici daca mi s-ar fi spus ca la capatul drumului ma asteapta tineretea vesnica, nemurirea si averile tuturor imparatilor lumii. Nici macar nu a intins mana.  Chiar daca ar fi vrut sa o faca, ar fi fost destul de complicat, el era deja in locul in care trebuia si eu sa ajung si nu prea avea cum sa vina dupa mine. Doar mi-a vorbit, calm, cald, zambind. Mai mult, dupa ce am ajuns cu bine jos, m-a privit din nou zambind si a zis: "Bravo. Ai reusit. Vezi, stiam eu ca poti." Nu mi-a reprosat niciodata prostia si greseala care puteau aduce un final nefericit. Stia ca daca o face, toata increderea pe care o cladise in mine s-ar fi daramat si a doua oara nu as mai fi reusit sa depasesc un moment similar. A inteles ca nu e incapatanare, rea-vointa, ca nu am vrut sa fie asa, ca pur si simplu propriul meu corp refuza sa ma mai asculte si ca e nevoie de cuvinte care sa ma faca sa cred in mine si in faptul ca daca se intampla totusi ceva, el este acolo sa ma prinda.
Privite acum, in amintire, acele clipe au fost tembele si panica a fost absolut ilogica. Totusi, daca nu as fi avut alaturi oameni care sa priceapa exact ce se intampla cu mine si sa actioneze fara sa judece, fara sa acuze, fara sa blameze, fara sa se enerveze, totul s-ar fi putut sfarsi rau.
Exista momente cand nu ai neaparat nevoie de ajutor concret, material. Nu ai nevoie de solutii. Nu ai nevoie nici macar de sfaturi. Singurul lucru de care ai nevoie este un prieten care pur si simplu sa inteleaga corect prin ce treci si sa stie ce sa iti spuna ca sa te faca sa te misti inainte. Un prieten care sa te priveasca in ochi, sa lase o clipa la o parte faptul ca il enervezi groaznic si ca te-ar strange de gat si sa iti spuna "Ai incredere in mine. Totul o sa fie bine, trebuie doar sa ma iei de mana si sa ma lasi sa te scot de aici". Sa nu iti spuna ca viata e nedreapta si grea. Stii deja asta. Sau ca oricand o poti lua de la capat. Undeva in adancul tau stii si asta. Sau ca nu ajuta la nimic sa te lamentezi. Culmea, stii chiar si asta. Totusi, sunt clipe cand orice ai sti, orice ti-ar spune ratiunea, este inutil. Corpul tau are un atac de panica. Nu mai functioneaza corect. A intrat in modul de avarie si totul e dat peste cap. Clipesc toate beculetele, se restarteaza intr-un loop infinit toate serviciile, pur si simplu nu mai ai control asupra sistemului. Ar fi extraordinar daca am fi servere sau calculatoare. Cu putin noroc, in cazul in care nimic nu a fost afectat iremediabil, am putea face un restart, am curata logurile, am repara erorile, am elimina orice informatie inutila si mancatoare de resurse. Fara toate astea, memoria noastra are, din nefericire, acces rapid la toate datele stocate temporar. Si nu doar ca are acces, dar bestia le si foloseste. Refuza cu incapatanare sa scrie orice alta informatie. Urla ca nu mai are loc si apeleaza, mereu si mereu, la ultimele date stocate, chiar daca ele nu fac decat rau.
Daca ai acel prieten de care am scris mai sus, nici macar nu va trebui sa te agati de mana lui. Vei merge pur si simplu inainte, pentru ca vei sti ca exista macar un om care crede ca poti sa o faci si care, daca e neaparata nevoie, va sari sa te sprijine.
Daca nu exista insa, daca toti ochii in care incerci sa privesti, strigand fara cuvinte: "sunt undeva in inauntru, ce vezi in exterior e doar un atac idiot de panica, nu il lua in seama, trage-ma afara inainte sa fie prea tarziu", sunt acuzatori, daca in loc sa ti se spuna "ai incredere in mine" esti lovit si mai rau, atunci drumul tau se poate sfarsi atunci si acolo. Nu pentru ca ti-ai dori asta, ci pentru ca, pur si simplu, nu mai ai puterea necesara sa te ridici si sa iesi la suprafata, sfidand blocajul. Daca cei in care crezi te lovesc si mai tare crezand ca iti fac un bine, crezand ca te vei infuria si te vei ridica de-al naibi, numai ca sa le arati ca poti si daca, intamplator, tu nu mai gasesti resurse in tine sa faci asta pentru ca de fiecare data cand ai facut-o a fost inutil (sau cel putin asa vezi acum lucrurile), atunci totul e terminat. Probabil nu te vei mai putea ridica niciodata. Sunt extrem de rari oamenii care pot sa inceapa din nou sa mearga dupa ce in repetate randuri le-au fost rupte picioarele desi au facut tot ce le-a stat in putinta si au stiut mai bine sa nu li se mai intample asta.
Ascultati mereu atent vocile celor de langa voi sau priviti-i in ochi. E posibil ca uneori, chiar daca nu v-o spun, din mandrie, din teama, sa va roage, in felul lor, sa le fiti o secunda alaturi trecand peste orice si sa le daruiti un gand bun si o vorba calda, pentru a putea merge inainte.

Prima zi

Cum te-ai descurca daca mereu ar trebui sa convingi aceeasi persoana sa se re-indragosteasca de tine? Zi de zi inventand alte povesti, culegand alti fluturi. Ce ai face daca zi de zi ai fi nevoit sa ii arati unui om ca il iubesti si ca te iubeste, insa a uitat cumva asta?
In fiecare zi ar fi ziua primlui sarut. Ziua in care v-ati tine prima oara de mana. Ziua in care ati simti primii fiori. Nu ati avea vreme sa va certati, sa va suparati unul pe altul, pentru ca fiecare zi ar fi mult prea importanta. Fiecare zi ar fi ca prima zi.
A aduce dragostea in sufletul cuiva este o treaba grea si in conditii obisnuite. Dar daca ai avea doar o zi, doar cateva ore si daca maine ar trebui sa o iei de la capat, ai reusi?
Cea mai frumoasa zi din viata unei iubiri este prima. Pentru ca este singura zi cand il privesti pe cel de langa tine ca pe o raza de soare care a venit sa iti insenineze viata si sufletul. Este singura zi in care uimirea, fluturii, bucuria, asteptarea, privirile, sunt adevarate si sincere. Este ziua in care vrei sa afli totul despre celalalt, ziua in care ii zambesti frumos si cald atunci cand te priveste, ziua in care emotia este autentica si neatinsa de toate celelalte zile care au trecut, vor trece, peste voi.
Daca as putea gasi pestisorul de aur, i-ar cere un singur lucru: sa aduca inapoi prima zi si sa ma invete cum sa o fac sa dureze toata viata.

Prima zi a unei iubiri este o zi in care esti, cu adevarat si cu tot sufletul, fericit.

Va mai amintiti prima zi? Ati mai putea azi sa simtiti exact aceleasi lucruri, cu exact aceeasi intensitate? Sa stergeti toate lacrimile, toate cuvintele grele, toate noptile in care v-ati simtit nedreptatiti si singuri, toate greselile si pur si simplu sa priviti persoana care va este alaturi exact ca in prima zi? Daca da, atunci incercati. Merita. E posibil sa aflati ca ceea ce credeati pierdut de foarte multa vreme este inca in voi, insa pur si simplu  nu mai stiti in ce camara a inimii ati ascuns dragostea.

Este visul pe care vi-l vinde azi Fabrica de Vise. Prima zi.

Intre tine si cer

nu ma mai vezi
nu mai stii unde sunt
nu mai crezi
in sperante absurde si-n cuvinte de fum
intre noi e doar drum.

nu te mai stiu
un strain am in ochi
si-i pustiu
pe tacutele strazi cu parfum de-amintiri
si cu multe uimiri

intre tine si tu stau toti anii pierduti
intre noi e-un ocean de tradari
intre tine si ea vrei sa fugi, vrei sa uiti
intre mine si cer nu sunt scari

intre tine si vis sta un munte-otravit
intre noi stau cuvinte ce dor
intre tine si ea nu mai esti fericit
intre mine si cer e doar zbor.

nu mai ascult
intrebarile toate-au plecat
si e noapte de mult
si cafeaua pe masa nu miroase a "tu"
intre noi e doar nu

nu o mai ierti
nu mai vrei s-o auzi
nu mai poti sa astepti
nici sa taci nici sa stai nu mai are vreun rost
ratacit in "a fost".

intre tine si noi m-am pierdut undeva
nu mai stiu care-i calea-napoi
intre mine si eu e imaginea ta
si o lume-mpartita la doi

Cheia

O cheie. O bucata de metal rece, agatata de un mutunache colorat. Nici macar nu o vezi. O folosesti mecanic, nu te uiti niciodata la ea decat daca se incapataneaza sa nu nimereasca unde trebuie si chiar si atunci o privesti doar ca sa te asiguri ca ai potrivit bine zimtii. Un obiect de care ai nevoie ca sa deschizi ceva. Sau sa inchizi. Sau nu?
6 ani. O viata lasat in spate. Sperante. Visuri. Zambete. Planuri de viitor. Discutii aprinse si discutii calme. Zile si nopti de munca. Zile de incercari, de greseli, de reusite, de priviri, de intrebari, de zgomote familiare si dragi. Clipe in care astepti, in care sufletul tresare la fiecare scartait de roata de masina pe care il auzi afara.
O cheie pe care sunt inscrise 189341712 de secunde.
Brazi de Craciun impodobiti cu mere de carton. Oua rosii ascunde printre lumanarele colorate. Un zar de lemn. O chitara.
Euforia si increderea unui inceput. Refuzul de a renunta. Lupta dusa cu tine insuti, cu cei din jur, cu lumea, cu viata. 
Ore calde si pline de fluturi. Ore de tristete.
Pasi pe o strada plina de soare si caisi infloriti spre locul care pentru sufletul tau insemna "acasa".
Furtuni de iulie cu potop de apa si cer strapuns de fulgere.
Nopti de ianuarie cu zapada viscolita si ridicata pana la manerul usii.
Bucati de metal cu burta plina de fire si circuite si beculete, care la inceput nu iti spuneau nimic si de care iti era teama sa te apropii si pe care incet, incet, ai invatat sa le asculti, sa le intelegi, sa le iubesti. 
Realizari care te-au facut sa te simti ca si cum ai sta pe cel mai inalt varf al lumii. 
Speranta. Iar speranta. Multa speranta. Mereu. Pana la capat. Chiar si acolo unde stii ca nu mai exista nicio speranta.
O cheie cu o bucata mare de suflet, poate ultima care ramasese intreaga, agatata de ea. O poveste. Un drum ajuns la capat. O usa pe care nu o vei mai deschide niciodata. 
Un loc gol langa un mutunache colorat. 
Uitati-va bine la cheile din vietile voastre. Nu sunt doar chei. Sunt parti din voi. Nu le pierdeti. Usile pe care ele le deschid sunt mai importante decat credeti si e tare greu sa patrunzi printr-o usa inchisa de la care nu ai cheia.

Baba si mitraliera

Misunand azi prin meandrele concretului blogosferei in cautare de ceva macar amuzant, daca nu interesant, de lecturat intre doua liniute (de cod, desigur), am dat peste un articol in care bietele femei sunt facute cu ou si cu otet in cel mai misogin stil posibil. Acuma, nu's eu mare feminista, ba uneori sunt mai rea decat voi, domnilor, cand vine vorba de muieri, insa sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa nu fim nedrepti. Musiul de scrise acea postare are mari lacune in relatiile interumane si in cultura generala. Cea din urma usor inlocuibila cu o cautare pe goagal in cazurile extreme in care simtim nevoia irezistibila si compulsiv-obsesiva de a ne da cu parerea pe subiecte complet paralele cunostintelor noastre primare. Cu prima parte e mai greu. Daca toata viata ai trait printre cioate, e cam dificil sa crezi ca exista copaci si mai dificil e sa ii observi atunci cand iti ies in cale. Eliminand clasicele "prea multi pantofi, prea multi cercei, prea multe haine, prea prea prea" la care chiar nu comentez pentru ca sunt partial de acord, se vehiculeaza pe acolo ceva pareri "inteligente" despre incapacitatea mandrelor de a face altceva decat sa creasca bebei si sa spele sosete si aici chiar nu mai sunt de acord, mai ales ca de la o vreme ma izbesc aproximativ zilnic de preconceptia asta stupida.

Dupa o consultare prealabila cu piticii personali, am hotarat ca un scurt istoric al femeilor care au avut ceva de spus in istorie e necesar. Si pentru ca asta fac si asta imi place, am ales istoria IT-ului. Previzibil.

Sa vedem.

 Ada Lovelace - considerata neoficial ca fiind primul programator (atentie, nu femeie programator ci chiar primul programator) din istorie.

Programatorii originali ai lui ENIAC, primul calculator numeric de uz general, au fost 6 femei.
 Grace Hopper, marea doamna a informaticii, supranumita "Mother of Cobol", a fost primul programator al lui  Harvard Mark I si a fost cea care a scris primul compilator (asta chiar trebuie sa doara rau de tot, sa fii programator misogin si sa stii ca unealta fara de care tu nu iti poti lansa in lumea reala programele a fost dezvoltata initial de o femeie; daca am inteles bine, autorul acelui articol este chiar programator sau ceva adiacent oricum)
 Ida Rhodes, probabil unul din primii analisti programatori din lume, a dezvoltat limbajul C-10, folosit pentru UNIVAC.
 Jean E. Sammet, dezvoltatoarea limbajului FORMAC.
 Radia Perlman, a inventat Spanning Tree Protocol si a facut descoperiri cruciale in domeniul criptologiei si al retelisticii.
Ca sa ajungem in prezent:
 Ruchi Sanghvi, prima femeie inginer de la Facebook.
Va plac iconitele alea dragute de la Mac-uri si iPhone si toate elementele de interfata? Sigur va plac. Au fost create initial de Susan Kare si multe din ele asa au ramas, cum le-a "desenat" ea.
Lista continua cu o multime de femei datorita carora tu, prietene care citesti acum asta, poti folosi calculatoarele, internetul si restul bucatelelor de tehnologie care iti trec prin maini zilnic. Desigur nu au fost doar ele, insa au fost acolo, au avut un cuvant greu de spus si numele lor a ramas in istorie. O istorie mica si poate neinteresanta pentru neinitiati, fara de care, insa, eu nu as fi putut acum sa scriu toate chestiile astea care ii vor enerva groaznic pe barbatii prin vietile carora nu a trecut niciodata o femeie, ci doar o multitudine de "pisi".
Iesind din zona de siguranta, sa vorbim si despre sah. Nu e chiar un domeniu in care sa imi pot da cu parerea in mod avizat, insa stiu sigur ca exista femei care au obtinut titlul de maestru si mai stiu sigur ca cel putin una din ele l-a caftit pe Kasparov asa de rau ca nici nu a apucat bietul om sa inteleaga ce i se intampla. Iar Kasparov e cunoscut pentru parerea destul de proasta despre femeile jucatoare de sah, deci sigur nu i-a cedat partida de dragul ochilor ei frumosi. O mandruta de prin Ungaria parca.

Asta asa, de incheiere, pentru ca acelasi musiu zice ca femeile nu sunt in stare sa joace sah si nu exista femei campioane la sportul asta decat daca joaca unele cu altele.


Iar la final, o curiozitate care ma macina de multa vreme. Daca intr-adevar nu va plac accesoriile, hainele, pantofii, fardurile, cerceii, gentile si restul si le considerati atat de inutile, de ce, daca vedeti pe strada/club/petshop o tipa in blugi si bocanci nefardata si una incotopenita pana la varfurile unghiilor si pictata mai ceva decat Capela Sixtina, incepeti sa semnalizati catre cea de-a doua si de foarte multe ori ajungeti sa fiti insurati cu ea?
Nu-mi raspundeti ca stiu, era doar o intrebare retorica prin care imi exprim parerea personala despre fariseism.

Domnilor spectatori, cu dragoste

Voiam de mult sa scriu despre asta, insa din diverse motive am tot amanat. Azi insa, voi vorbi in sfarsit despre respectul fata de cel care trece peste teama, peste emotii, peste (poate) tristetea din el si vine spre tine pentru a-ti alunga propriile tristeti, pentru a te face sa zambesti, sa simti, pentru a te ajuta sa uiti, o vreme, ca afara ploua si e frig. Pentru a te duce intr-o lume extraordinara, din care, daca el nu ar fi, tu nu ai putea sa faci parte. Nici macar nu ai sti ca exista.
In fata ta sta un om gol, transparent, care si-a scos sufletul si ti l-a pus in fata.
Nu ai sa stii niciodata ce sta in spatele celor cateva clipe in care tu te bucuri ca il vezi, ca il auzi.
Nu ai sa auzi niciodata despre orele lungi de studiu. Despre muschi care dor atat de tare incat nici cel mai profesionist masaj nu ii poate relaxa. Despre cuvintele rostite de milioane de ori pe milioane de tonuri, cu milioane de intonatii, in milioane de feluri, pentru a ajunge la tine curate, clare. Tie ti se pare amuzant sa spui "capra calca piatra piatra crapa-n patru". O spui o data, razi si treci mai departe. Incearca sa spui asta de cateva sute de ori, clar, limpede, tinand un creion intre dinti. Trebuie sa se auda exact fiecare litera, nu fornaituri impiedicate de elefant ragusit. Incearca sa o spui ca si cum intregul tau univers s-ar fi daramat si ai fi ramas singur pe lume. Si dupa aia incearca sa o spui din nou ca si cum ar fi cel mai bun banc. Si din nou ca si cum ai face cea mai calda si mai minunata declaratie de dragoste.
Nu ai sa stii niciodata despre orele lungi de incercari si erori, de frustrari, de spaime (daca nu o sa le placa?oare e bine asa, sau trebuie sa schimb? oare se aude bine? se vede bine? cum fac sa le dau tot ce am mai bun?).
Nu ai sa auzi vreodata povesti despre ziua aia cand in sala era atat de frig la repetitii incat a ajuns acasa cu temperatura mare de tot iar seara s-a urcat din nou pe scena pentru tine. In sala nu mai e frig, esti si tu acolo, pentru tine totul trebuie sa fie perfect.
Nu ai sa stii niciodata ca uneori greseste nu din neatentie, ci pur si simplu din oboseala. E treaz de la 6 dimineata, a repetat toata ziua. Acum e aici in fata ta. Nu stiai, asa-i? Credeai ca sa trezeste la 4 dupa amiaza, sta la o cafeluta amiabila cu prietenii si dupa aia se apuca sa se joace, ca un copil mare, cu fardurile, costumele, sunetele, instrumentele.
Nu ai sa stii niciodata ca iti radea tie, iti vorbea tie, iti canta tie, in timp ce sufletul lui era spart in mii de bucati pentru ca prin viata lui tocmai trecuse una din acele dureri care lasa in urma goluri adanci, de neacoperit.
Ai sa vezi ceva schimbat, e adevarat, insa ai sa crezi ca asa trebuie sa fie, ca face parte din scenariu.
Toti avem visuri, sperante, idealuri. El a ales sa ti le daruiasca tie. Lumea lui, in care traieste, respira, este o lume construita pentru tine.
Nu e singur. Alaturi de el, stau multi alti oameni si toti, absolut toti, au un singur scop: sa te faca pe tine, zeul, stapanul absolut, sa te simti in centrul universului.
Pentru zilele si noptile de munca despre care voi nu stiti nimic. Pentru incercarile de a da absolut totul in cateva minute. Pentru bucuriile si tristetile care ajung la voi imbracate frumos in haine de gala si colorate in asa fel incat sa nu va sperie. Pentru munca enorma care sta in spatele a ceea ce vedeti voi. Pentru ca tot ceea ce fac este din dragoste pentru voi, din dragoste pentru frumos, pentru o lume mai calda si mai senina. Pentru ca, fitosi sau nu, aroganti sau nu, genii sau mediocri, cu talent nativ sau cu talent muncit din greu, artistii, indiferent de forma de arta pe care o aleg, fac asta pentru ca pur si simplu nu stiu sa fie altceva decat zambetul din privirea voastra. Fac asta pentru ca asa au ales ei sa va dea o alta lume. O lume in care exista doar minuni. O lume a jocului, , a dragostei supreme si a durerii supreme, a duiosiei, a milei, a prieteniei. O lume nascuta, crescuta si intretinuta de artisti pentru voi.
Atunci cand vin in fata voastra, respectati acest lucru. Voi sunteti acolo pentru ca nu aveati ceva mai bun de facut poate. Ei insa, sunt acolo pentru ca va iubesc. Pentru ca nu exista fara voi. Pentru ca nu pot respira, nu pot trai daca nu va daruiesc si voua bucuria pe care o simt ei. Au si ei de ales, desigur. Ar putea sa nu vina. Ar putea sa stea acasa sa se uite la televizor, sa iasa in oras. Au si ei prieteni, familii, cei mai norocosi au chiar si o viata adevarata. Au ales totusi sa vina si sa va daruiasca o parte din frumusetea care salasluieste in sufletul lor.
Daca nu va place ce vedeti, ce auziti, domnilor spectatori, oriunde ati fi, in sala, in club, in cerc larg sau cerc restrans, in aer liber sau in fum de tigara, nu va obliga nimeni sa ramaneti. Partea frumoasa a acestei lumi este ca are o singura regula: nimeni nu e obligat sa stea in ea. Daca ati patruns insa pe usile magice, pasiti cu grija si mai ales cu respect pentru spiridusi.
Poate aveti treburi importante de discutat. Poate ati iesit in oras doar ca sa va vedeti cu prietenii si sa stati la o sueta. Poate nu aveti cum inchide telefoanele pentru ca exista vesti importante pe care le asteptati, insa zau ca le puteti tine macar pe silent si puteti iesi atunci cand sunteti apelati.
Nu se supara nimeni. Exista atatea sute de locuri in care puteti merge, mult mai potrivite discutiilor in gura mare, a chicotelilor interminabile si a fosnitului de ambalaje de bomboane.
Daca ati ajuns totusi in lumea vrajita a jocului, a cantecului, a dansului, lasati orice altceva afara. Nu ii jigniti doar pe fraierii aia care in loc sa stea in treaba lor acasa au venit sa se dea in spectacol in fata voastra, ci si pe fraierii ceilalti, care in loc sa stea in treaba lor acasa au venit pentru ca au mare nevoie de putina magie in viata lor. Daca nu ii respectati pe artisti, respectati macar pe cei veniti sa ii vada. Tineti cont de faptul ca artistul poate sa daruiasca si unui singur om. Daca un singur om este atent, pentru el se intampla toata magia si el merita respect.
Nu uitati, lumea voastra ar fi foarte gri si foarte trista fara culorile sufletelor de artist. Nu calcati peste ele.

Clauza de non-interventie

Avem de foarte multe ori tendinta sa ajutam fiintele din jur. Din prietenie, din mila, din dragoste, intindem o mana chiar si atunci cand nimeni nu o cere. Intr-adevar, este extraordinar sa ajuti. Te-ai intrebat insa vreodata daca nu cumva interventia ta a facut mai mult rau decat bine? Daca, independent de bunele tale ganduri, cat se poate de sincere, nu ai stricat si mai mult lucrurile?
Ajutorul inseamna responsabilitate. Trebuie sa fii absolut sigur ca ceea ce vei face este bine. Trebuie sa fii constient de faptul ca fiinta pe care te pregatesti sa o ajuti va deveni, o vreme sau definitiv, dependenta de tine. Chiar daca nici tu si nici ea nu va dati seama de asta. Atata timp cat esti cel care ajuta, devii persoana in jurul careia se invarte intreaga poveste. De tine depind succesul sau esecul. E foarte simplu sa spui "ajut". Ce te faci insa cand descoperi ca "ajut" inseamna ceva mai mult decat cuvinte si un gest mic facut din impuls? Cand afli ca eforturile pe care trebuie sa le depui pentru a ajuta efectiv sunt mult mai mari decat te asteptai tu sa fie? Esti pregatit pentru asta? Probabil nu si aici e partea in care incepi sa faci rau. Ai facut o fiinta sa aiba incredere in tine. I-ai promis ca o vei ajuta. Ai venit singur la ea oferindu-ti serviciile. Fiinta aia asteapta acum sa iti onorezi promisiunea. In mod sigur nu ai cerut prea multe detalii despre ce trebuie sa faci concret. Ai vazut problema si te-ai repezit sa intizi mana, pentru ca esti un om bun. Esti insa atat de bun ca sa mergi pana la capat? Jumatatile de masura nu isi au locul aici.
Cineva depinde de tine. Daca tu spui ca faci un lucru si descoperi ca de fapt nu il poti face, sau ti-a pierit cheful pentru ca momentul de entuziasm, mila, dragoste, prietenie, a trecut, ajutorul tau isi pierde orice valoare.
Desigur, nu vorbesc despre lucruri marunte, cum ar fi imprumutatul de bani sau mutatul mobilei, desi uneori chiar si asta poate fi cu dus si intors. Daca omul ala, pentru ca tu i-ai spus "hai ca te ajut eu", nu mai cauta si alte variante si tu il lasi balta pentru ca a aparut altceva sau pur si simplu pentru ca ai vorbit fara sa ai acoperire, ai facut un rau in loc sa faci un bine.
Parafrazandu-l pe Iorga si generalizand zicerea lui, nu poti striga cuiva "hei, te-ai ratacit", decat daca esti gata sa il duci inapoi pe cararea corecta si sa te asiguri ca ajunge cu bine la destinatie. Ori asta prespune ceva mai mult decat sa vorbesti. Presupune sa lasi la o parte drumul tau, o vreme.
Gandeste-te la asta data viitoare cand vrei sa intervii. Intentiile tale pot fi minunate, rezultatul insa se poate transforma intr-un dezastru daca nu iti asumi responsabilitatea de a face drumul pana la capat alaturi de cel pe care ai zis ca il ajuti. Daca nu ai certitudinea ca poti, atunci viata ti-a oferit clauza de non-interventie. Cea care spune ca uneori cel mai bun ajutor este sa nu faci pur si simplu nimic, pentru a nu risca sa faci mai mult rau.
Iar daca ai apucat sa te bagi, atunci ajuta pana la capat, chiar daca la un moment dat s-ar putea sa inceapa sa nu iti mai placa. A fost decizia ta.

Pierrot

Suntem o lume de masti. Vesele, triste, colorate, alb-negru, masti vechi, masti noi, traim printre masti. Purtam la randul nostru masti. Ne ascundem fata in spatele lor. Jonglam cu ele printre sentimente, printre ganduri, printre cuvinte. Ne-am obisnuit atat de mult cu ele, incat nici macar atunci cand balul se incheie nu le scoatem. Adormim cu mastile pe fata si ne trezim la fel. Avem sute de masti, adaptate fiecarei zile, fiecarei clipe, fiecarui om. Masti pentru azi, pentru ieri, pentru maine. Masti pentru anotimpuri. Pentru zilele saptamanii, pentru prieteni, pentru straini. Masti dincolo de care nici macar noi nu mai stim sa ne gasim.
Ne miram mereu ca ceilalti nu reusesc sa ne vada asa cum suntem. Vrem sa fim priviti in ochi, iar ochii din spatele mastii sunt greu de citit. Privirea se schimba. Se pierde printre panglicile si sclipirile de carnaval.
Suntem invizibili.
Ne e teama de vorbe. Mastile noastre nu au glas, doar flasnete care canta mereu aceeasi piesa ragusita si o repeta pana la epuizare. A noastra sau a celor care asculta.
Ne e teama de gesturi. Mastile nu au brate care se intind, palme care mangaie, degete care ating.
Daca intr-o zi cineva reuseste totusi sa patrunda dincolo de masca, ni se face si mai teama. Chiar daca mana care o da la o parte e blanda, ne agatam de masca noastra cat mai bine. Nu cumva sa fim descoperiti. Nu cumva  sa ajunga la adevaratul nostru chip.
Mastile nu simt, nu vad, nu asculta.
Oare de obosit, obosesc vreodata?
Mastile stiu sa iubeasca?

Hai-hui

Nu poti sa alergi pe cararile sufletului. Trebuie sa mergi pe ele cu pasi mici si inceti, furisati, sa nu te simta, sa nu stie ca esti acolo. Sunt ca niste poduri din panze de paianjen. Fragile. Se rup la orice boare de vant. Trecerea ta le poate distruge iremediabil.
Nu poti sa vezi orizontul pe cararile sufletului. Poti privi doar inapoi. Inainte totul e abur. Nu stii niciodata ce se ascunde dincolo de ceturi. Vai inflorite, stanci, cascade, poate fi orice acolo. Vreme frumoasa sau furtuni, caisi infloriti sau paturi inghetata de zapada, soare sau nori.
Nu poti sa ii spui sufletului ce sa faca, unde sa mearga, cum sa se poarte. Are viata lui, ritmul lui, face alegeri fara sa te intrebe daca esti sau nu de acord cu ele. Cateodata vin spre tine ecouri. Bucuria, tristetea, dragostea. ura, nemultumirea, sunt ecouri ale gandurilor sufletului. Deciziile au fost luate de mult. Calea a fost aleasa. La tine ajung doar efectele.
Sunt momente cand sufletul se poarta pur si simplu haotic si fara logica. Te trage de maneca, iti arata lucruri pe care nu ar trebui sa le vezi, iti propune aventuri in care toate conexiunile tale neuronale tipa sa nu intri. Fiecare parte din tine aprinde beculete rosii si striga "nu te duce acolo, e pericol, stai pe loc". Sufletul insa nu asculta. Te prinde de mana hotarat si te taraste dupa el. Tot ce poti face e sa speri ca de data asta aventura nu se va termina cu un dezastru. Incerci sa iti pastrezi echilibrul pe sforile subtiri intinse de suflet peste prapastii. Incerci sa te opresti, pentru ca in calea ta apar bolovani si usi incuiate si stii ca e momentul sa te intorci inapoi, in zona de confort.
Nu te poti intelege cu sufletul. Face ce vrea, cand vrea, cum vrea. Ai de ales intre a il urma si a inchide toate portile catre el, ca sa nu ii mai auzi chemarile. Daca il ascuti, te te poti trezi intr-o buna dimineata cu nevoia imperioasa si complet irationala de a lua in brate toti copacii, de a merge pe strada cantand, de a te urca in primul tren doar ca sa poti privi pe cineva in ochi. Te poti trezi ca ti-e dor de oameni pe care ieri nici macar nu ii cunosteai. Descoperi ca pur si simplu gandurile tale au fost invadate de altcineva.
Nu ai cum sa te asezi la o cafea cu sufletul si sa incerci sa ii explici ca nu are absolut nici un motiv sa se poarte asa, ca e nebunesc ce face, ca toate lucrurile frumoase pe care ti le arata in zare sunt doar fum, doar vis. Nu va intelege niciodata ca  degeaba se coloreaza in cele mai frumoase nuante ale lumii atata vreme cat dincolo de prapastie nu sta nicio mana intinsa spre el.
Nu ai cum sa ii spui sufletului "opreste-te, doar tu ai pornit la drum, nu te asteapta nimeni in partea cealalta, nu are cum sa te astepte".
Si-atunci, taci. Si privesti. Privesti cum sufletul tau, ca un copil incapatanat, merge inainte, convins ca e de ajuns sa isi doreasca, sa spere, sa viseze si minunea se va intampla.
Iar la capatul drumului, cand afla ca ai avut dreptate, ca nimeni nu era acolo, se opreste, isi strange visurile inapoi in rucsac si se ascunde la loc, iar tu ramai cu tristetea si dorul.
Nu poti sa opresti sufletul din drumul lui. Poti doar sa stai cuminte si sa te gandesti ca poate, cine stie, de data asta, aripile lui sunt atat de calde si de larg intinse spre soare, incat nu are cum sa nu ajunga acolo unde isi doreste. Poate de data asta sufletul tau inconstient, pornit hai-hui pe carari necunoscute, va intalni la jumatatea drumului celalalt suflet si vor pleca impreuna in cea mai frumoasa aventura a vietii.

Randuri pentru zana mica

Exista momente cand intregul tau univers se transforma. Te trezesti cu capul in jos si picioarele pe tavan si nici macar nu intelegi cand, cum s-a intamplat. Nimic nu mai e sigur. Nimic nu poate fi intors inapoi la starea initiala. Universul tau e altul. De nerecunoscut. Nici macar nu ai ce face ca sa schimbi ceva. Poti doar sa privesti, din afara, cum intreaga ta viata se modifica atat de brusc, atat de iremediabil, incat te intrebi cum vei merge inainte.

Si totusi, trebuie sa o faci. Pentru ca poti. Pentru ca esti aici. Pentru ca inca mai ai ceva de spus, ceva de vazut, ceva de cantat, ceva de citit, ceva de cautat, ceva de invatat. Pentru ca inca mai sunt oameni pe care nu i-ai facut niciodata sa zambeasca. 

Pentru ca in jurul tau sunt atat de multe nedpreptati, incat faptul ca mergi pe tavan si intregul tau univers s-a daramat e infiorator de banal. 

Pentru ca esti viu. Pentru ca poti schimba ceva.

Trebuie doar sa incerci. Gandeste-te la toate orele pe care le ai inainte. Toate orele in care poti lasa ceva in urma. Toate orele in care faptul ca esti conteaza. Toate orele pe care altcineva asemeni tie nu a avut norocul sa le primeasca. Altcineva care ar fi putut sa faca de un milion de ori mai multe lucruri decat poti tu. Ii datorezi sa te ridici si sa faci ceva, caci altfel nedreptatea nu e ca altcineva a plecat mult prea devreme, ci ca tu ai tot timpul din lume si nu il folosesti. 

Alege sa crezi. In orice. In tine. In oameni. In stele. In bunatate si in frumos. In zane. 

Gandeste-te putin: faptul ca mergi pe tavan nu e chiar asa de rau. E doar dovada ca inca existi, chiar daca privesti lumea pe dos. Abracadabra.

"Mai este loc pentru un vis

In lumea asta incurcata

Pentru povesti cu 'A fost odata'

Pe care nimeni nu le-a scris.

Cenusareasa nu-i o poveste

Nici vis nu este 

E doar o fata frumoasa foc

Cenusareasa mai crede-n zane

In fapte bune si in noroc."

Drum bun, Mica. Copilul din mine iti multumeste.

Pe muchia lumii

Ne place sa castigam. Oricare ar fi numele jocului, il jucam si facem tot posibilul sa castigam. Apoi trecem la urmatorul joc. Chiar daca cei din jur incearca sa ne opreasca, sa ne spuna ca nu vom reusi, ca e gresit ceea ce facem. Cand ii spui cuiva sa nu se gandeasca la un elefant, va incepe sa se gandeasca permanent la unul. Cand ii spui cuiva ca nu poate juca un joc, va face tot posibilul sa il joace. Orice ar insemna asta. Oricat de greu ar fi. Ne fortam limitele. Nu conteaza cat de mult sau de putin reusim sa realizam facand astfel. Exista mereu un munte de urcat, un varf de cucerit.
Cand urci un munte, fotografiile pe care le doresti sunt cele de pe varf. Este locul unde zambesti incantat, triumfator. Nu faci fotografii de-a lungul drumului. Nu vrea nimeni sa isi aminteasca oboseala, incercarile, greutatea. Ne fortam limitele pentru ca suntem obligati sa o facem, nu pentru ca ne place sau ne-o dorim. Urcusul. Durerea si suferinta necesare trecerii la urmatorul nivel. Nimeni nu fotografiaza asta. Nimeni nu vrea sa aiba astfel de amintiri. Vrem sa tinem minte doar privelistea din varf. Acel moment extraordinar cand stam pe muchia lumii este cel care ne face sa urcam si face sa merite tot chinul indurat pe drum. Asta e bucatica de nebunie. Gandul ca merita.
Orice ne dorim cu destula putere, orice visam cu destula forta, merita tot chinul urcusului. Chiar daca nu vrem sa ne amintim cum am ajuns sus. Chiar daca uitam complet clipele cand plamanii iau foc si picioarele refuza sa se mai miste si fiecare muschi e atat de tensionat incat simtim ca ar putea sa se desfaca in bucatele.
Nu tinem insa niciodata cont de un lucru: acele clipe sunt cele care ne-au dus in varf. Acelea sunt momentele frumoase. Rezultatul final al jocului e doar o bucurie de moment. Faptul ca am reusit sa il jucam, in pofida tuturor piedicilor aparute, este marea realizare. Faptul ca am avut curajul nebun sa mergem pana la capat, sa facem orice sacrificiu, sa fortam si sa pasim inainte. Trecand peste orice durere. Peste orice teama. Luptand cu noi insine pentru un vis.
Da, ne place sa castigam. Insa dupa fiecare munte urmeaza inca unul. Si daca uitam ce inseamna drumul pana in varf, la urmatoarea urcare vom face aceleasi greseli, vom da piept cu aceleasi temeri, vom trece prin aceeasi suferinta.
Marele castig este drumul parcurs pana pe muchia lumii. Muchia pe care doar cei asemeni noua pot sa ni se alature. Drumul este cel care ne invata cine suntem si cine ne ramane alaturi chiar si in momentele imposibile.
Oamenii care ajung impreuna cu noi in varf sunt cei care vor merge mereu alaturi de noi pana la capat. Pe orice munte.
Pe orice muchie a lumii.