Ca-n viata (Ecouri, ecouri...)

Am cerut de multe ori ajutor pentru necunoscuti, ecouri trimise pe planeta www, aruncate de la un "perete" la altul, de la un blog la altul, imprastiate prin lume, ca toti sa le auda. Concerte umanitare, donatii, maini intinse pentru a salva vieti, de fiecare data cand am considerat ca ecoul merita sa mearga mai departe vi l-am trimis si voua. Azi, vin la voi cu - probabil - cel mai neobisnuit ecou pentru o tara care, sa recunoastem, s-a obisnuit sa pretinda mult fara a face nimic.
Ecoul de azi cere un singur lucru: demnitate, dreptul de a trai civilizat si in picioare, nu cu fruntea plecata.
Am apreciat intotdeauna curajul, de orice fel ar fi fost el. Am respectat oamenii care au reusit sa spuna "nu" situatiilor umilitoare sau care ii obligau sa renunte sa mai creada, sa mai viseze, sa mearga inainte, chiar daca acel "nu" insemna ca va urma o perioada mai dificila. Am considerat mereu ca nu cei care tac si se sacrifica aiurea sunt de apreciat, ci acei care pot intr-o zi sa opreasca iuresul care le transforma viata in iad si sa plece pe un alt drum. Asa cum bine spunea un nene destept  pe care l-am mai citat in fabrica de vise, "curajul nu inseamna absenta fricii, ci constientizarea faptului ca altceva este mai important decat frica".
Acestea fiind zise, voi fi ecou pentru cineva care a decis ca ce e prea mult strica si a preferat sa renunte la servici decat sa devina o fiinta fara identitate si fara creier. Pe de alta parte, totusi, persoana respectiva are mare nevoie sa lucreze undeva, nu a renuntat la ceea ce facea din inconstienta sau lene, ci pur si simplu pentru ca nu mai putea continua asa.
Prin urmare, daca stiti un loc de munca decent, unde sa conteze cati neuroni ai, nu cat de bine te integrezi in marea de roboti corporatisti, dati un semn. Am sa pun mai jos postarea de blog care a "nascut" acest ecou si un link prin care veti putea lua legatura direct in cazul in care aveti cum ajuta.
Ca de obicei, ecoul vine cu rugamintea:
    Citeste si da mai departe. Chiar daca tu nu ai solutii, e posibil ca altcineva sa aiba.

"Last day

Azi a fost ultima zi in care am lucrat pe call center. Din februarie 2009 am avut acelasi gen de job, in firme diferite. Numai la casca, aproape in fiecare zi. Am lucrat inclusiv in mare parte a weekendurilor, pentru ca atunci gaseam acasa minunatul popor roman ca sa-l pot suna si sa-i aud tampeniile, prostiile si marlaniile. Aproape 3 ani am suportat. Orice alt job imi cautam, nu gaseam pentru ca aveam experienta doar pe lucrul in call center si trebuia sa suport iar si iar casca si microfonul in fiecare firma, sa fiu amabila cu toti tampitii, sa le explic de 100 de ori de ce i-am sunat iar ei sa ma injure intr-un final si sa-mi inchida telefonul. Pana azi. De mult trageam de mine sa mai fac asta pentru ca stiam ca nu mai pot, taceam si suportam ca sa iau un ban dar azi a venit si picatura aia care stiti voi ce-i face paharului. Tocmai terminam un rahat de chestionar de 3 minute cu un nenea si cretinul imi spune ca i-au venit musafiri si ca nu mai poate vorbi. Mai aveam 3 intrebari, pana intrau musafirii lui pe usa, terminam de vorbit. I-am spus ca mai avem un minut si suntem gata. Boul imi zice ca da, imi raspunde la o intrebare, imi zice la revedere si-mi inchide telefonul. De 3 ani de zile am suportat chestii mult mai rele ca asta. Azi mi-a ajuns pana peste limita limitei. Mi-am scos castile de pe urechi si le-am aruncat pe laptop intr-un mod de am crezut ca-i crap monitorul. Am injurat. Toata lumea din jur s-a intors spre mine. M-au intrebat ce am patit. Nu le-am spus, era o chestie de nimic fata de ceea ce poti auzi cand lucrezi pe casca. Dar am stiut ca nu mai pot, ca e ultima zi in care mai fac asta. Si-mi amintesc ce spunea un sef de-al meu, referitor la genul asta de job:"Dupa 4 ani de call center nici sinapsele nu ti se mai fac ca lumea, esti terminat nervos." Avea dreptate. Eu dupa 3 ani nu mai pot. N-am de ce sa mor dupa jobul asta, eram platita prost, era pe proiecte si oricum trebuia sa gasesc altceva ca nu era mereu de lucru, riscam sa ramanem fara proiecte si vreo 3 luni de acum incolo dar n-am experienta pe altceva(din domeniul joburilor decente, ca vanzatoare ma pot duce oricand). 

Unii oameni nu inteleg cum e sa nu mai poti, ei suporta un job mizer o viata intreaga. Ii admir, ei sunt supravietuitorii, societatea merge mai departe cu cei ca ei, cu robotii. Eu nu pot. Ajung sa nu mai pot dormi, sa nu mai pot manca, sa iau pastile ca sa suport fiecare zi si cu asemenea mod de viata oricum ramai fara job, pentru ca nu mai dai randament. In situatia asta nu vreau sa ajung vreodata, e culmea degradarii sa fii dat afara pentru ca esti un ratat, mai bine iti dai demisia cu fruntea sus. Aici n-aveam contract de munca, doar ii anunt ca nu mai merg si gata, nu ne incurcam in hartogaraie, scap usor. Macar imi dau sansa sa-mi schimb viata sau sa mor demn. Eu daca nu lucrez o luna nu am ce manca, nu am cu ce plati facturile,chiria, nu am cum sa traiesc. Sunt nevoita deci sa gasesc alt job din ianuarie, daca intentionez sa apuc si ziua in care voi face 30 de ani. Daca nu, nu. Viata mea depinde de mine, atat. Cand mi-a fost greu, imi spuneau unele persoane ca oricum, am o alternativa, sa ma intorc la Mangalia, la ai mei. Ei habar nu au ca singurul mod in care ma voi intoarce la Mangalia cu intentia de a si ramane, va fi cand voi muri. Atunci voi fi o mana de cenusa aruncata in mare, altfel n-am unde sa ma intorc, traiesc in Bucuresti sau mor, astea sunt alternativele mele. E 17 decembrie si nu mai am job. Peste doua saptamani e Revelionul. Am de tras si-n 2012. Daca nu obosesc de tot sau daca nu ajung in situatia fara iesire. E din ce in ce mai greu sa-mi dau curaj, din ce in ce mai greu sa sper si sa pot. Mereu ramane o rezolvare, e decizia aia pe care n-o mai poti schimba dar eu iubesc sa traiesc, doar ca vreau sa traiesc demn, sa inteleg ceva de viata mea. "

Click aici pentru postare in original

La aniversara...

 10 decembrie. Iaşi. În oraş încep să fie împrăştiate manifeste conţinând declaraţia şi platforma-program a unei grupări de rezistenţă anticomunistă.
 14 decembrie. Iaşi. Un grup format din muncitori de la U.T.M şi studenţi încearcă organizarea unui miting de protest împotriva "celui mai iubit fiu". O parte din iniţiatorii mişcării sunt arestaţi, iar Securitatea adoptă o serie de măsuri pentru a împiedica oamenii să se strângă în Piaţa Unirii.
 15 decembrie. Timişoara. În Piaţa Maria, un grup de enoriaşi protestează de câteva zile împotriva ordinului de evacuare primit de pastorul lor. Autorităţile încep să îi aresteze pe participanţii la protest. 
 16 decembrie. Timişoara. Pentru că autorităţile refuză să revoce evacuarea pastorului, protestul ia amploare, se adună din ce în ce mai mulţi oameni şi încep să se audă sloganuri anticomuniste. Seara, protestatarii încearcă incendierea clădirii Comitetului Judeţean. Autorităţile ripostează cu gaze lacrimogene, jeturi de apa şi noi arestări. Protestatarii pleacă în marş spre centrul oraşului, iar micul protest începe să devină manifestaţie.
 17 decembrie. Timişoara. Apar TAB-urile, puştile, rănile, morţii. În Timişoara se dezlănţuie iadul, iar "cel mai iubit fiu" se decide să ia atitudine şi să condamne, în cadrul unei şedinţe interne de partid, "golanii" şi "vandalii" care încearcă distrugerea oraşului.
 18 decembrie. Timişoara. Primarul decretează Legea Marţială, interzicând circulaţia în grupuri mai mari de 2 persoane, centrul oraşului este păzit de armată şi miliţie. 30 de tineri ignoră interdicţia şi pornesc în marş spre Catredrala Mitropolitană, fluturând steaguri de pe care tăiaseră stema PCR şi cântând "Deşteaptă-te Române". Sunt întâmpinaţi cu gloanţe.
 19-20 decembrie. În Timişoara continuă să se cânte şi să se moară pentru adevăr.
 
 La finalul zilei de 20 decembrie 1989, Timişoara devine primul oraş românesc liber, după 45 de ani de comunism.
 
 La mulţi ani, Timişoara. 

Din motive obiective, comentariile la aceasta postare sunt dezactivate. Va rog sa nu va suparati si sa incercati sa intelegeti de ce doresc ca acest "in memoriam" sa ramana curat.

Natură moartă cu mâini, covrigi şi pisică

Soare. Probabil ultima zi prietenoasă a acestui an. În mijlocul străzii, într-o baltă de raze, se alintă un bulgăre pufos gri-albăstrui. Se răsuceşte, se încolăceşte, o bucăţică de nor pierdută pe asfalt. E atâta fericire acolo, în petecul de lumină şi căldură, încât zâmbeşti cu zâmbetul pentru copii. Bulgărele miaună dulce şi se întoarce cu burta în sus, ca pentru mângâiere. Trec oameni. Grăbiţi, neatenţi, cu privirea în pământ. Ei nu sunt fericiţi. Nu îi bucură mirosul de primăvară tânără care a năvălit insolent peste începutul de iarnă. Prea mult viscol e în sufletul şi în ochii lor. De undeva vine aromă de covrigi cu miere abia scoşi din cuptor. În faţa geamului covrigăriei, o bunică albă, înveşmântată în culoarea celui care şi-a condus o bucată de inimă pe ultimul drum, inspectează atentă cozonacii făcuţi la comandă. Îi priveşte aşa cum priveşte învăţătoarea prichindelul neastâmpărat şi aştepţi să vezi dacă îi va trimite la colţ sau îi va ierta de data asta. Bucuria parfumului de sărbătoare e mai puternică decât nemulţumirea cauzată de coaja prea coaptă. Îi pune grijulie în sacoşă şi se pregăteşte să plece. Păşeşte atentă pe treapta care separă regatul cozonacilor de trotuar. E micuţă, firavă, îmbrăcată sărac. Chipul, acum ars de anii care au trecut peste el, este al unei femei care cândva a fost foarte frumoasă. Face un pas, se întoarce şi cere un covrig. În ochi apare strălucirea fetiţei neastâmpărate care pregăteşte o şotie. Pentru o clipă, în faţa ta nu mai e o bunică albă îmbrăcată sărăcăcios, ci întreg Medeleniul cu toate Olguţele lui în suflet şi cu Monicile în gest. Aştepţi să o vezi cum muşcă din bucata de aluat caldă şi dulce. Nu o face. Cu paşi mărunţi, înaintează pe trotuar. Ţine covrigul cu grijă, ca pe o lumânare de Înviere. Se opreşte. Ea a văzut ceva ce tu, prea prins să îi admiri frumuseţea de om care a ştiut să treacă peste toate lacrimile şi să rămână curat în inimă, nu ai observat până acum. Covrigul îşi schimbă stăpânul. Mâna în care stă acum tremură. În ajutorul ei sare încă o mână, la fel de tremurândă. Amândouă încearcă să îl ducă spre gura care îl aşteaptă. E greu. Foarte greu. Simţi cum îţi străpung gândurile tot chinul şi toată durerea bietelor mâini. Sunt doar două. Cândva au fost puternice, au aparţinut unui bărbat înalt, zdravăn, sigur pe el. Acum, veghează cuminţi în poala unui bătrân bolnav, prea mândru ca să cerşească, prea sărac şi prea singur ca să rămână în casă şi să moară neştiut de nimeni. Împreună cu el, stau pe bordura unei vitrine cu Moş Crăciuni, la soare. Precum bulgărele pufos, se bucură de ultima zi caldă a acestui an. Te-ai oprit şi tu. Pe stradă trec oameni. Privesc în pământ, neatenţi. Se grăbesc spre casă. Oricât ar fi de frig şi de gol, acolo îi aşteaptă cineva. Sunt încă atât de tineri, atât de puternici, atât de multe drumuri au înainte şi nu o ştiu, nu o vor şti decât atunci când va fi prea târziu. În întregul oraş, doar trei fiinţe sunt fericite: un bulgăre gri-albastrui mieunator, o bunică albă cu parfum de alt secol şi un bunic în ai cărui ochi bucuria ultimei zile calde a anului s-a împletit cu bucuria mierii de pe covrig. Singurele trei fiinţe din oraş care nu au nimic şi pe nimeni. Doar ele văd că, pentru câteva ore, în lume s-a întors primăvara. Bunica albă, după ce din puţinul ei a luminat ziua unui bătrân mai bătrân decât ea, şi-a continuat drumul, cu paşi mici. Mâinile au obosit şi au lăsat covrigul alături de ele, pe o bucată de hârtie. În sufletul tău ninge cu fulgi foarte mari şi foarte grei. O porneşti şi tu, aiurea, în căutarea unei planete unde bătrânii au copii mari şi iubitori, iar pisicile stăpâni grijulii.

Relaţia perfectă

Se spune că nu există mariaj perfect. Eu cred că există: cel dintre noi şi nefericire. Ne înţelegem de minune. Ea nu ne contrazice niciodată, ne plânge mereu de milă, face mereu ceea ce dorim, nu ne părăseşte din proprie iniţiativă, nu ne obligă să ne ridicăm de jos şi să mergem înainte. Dimpotrivă, ne ajută cât poate de mult să stăm lungiţi la pământ şi ne aprovizionează cu vagoane întregi de auto-compătimire. Ne place atât de mult de ea, încât, dacă cineva încearcă să ne despartă, o apărăm ca pe cel mai de preţ cadou. Suntem în stare chiar, pentru a nu periclita relaţia, să alungăm brutal din viaţa noastră prieteni, oameni care ne iubesc, oameni care vor să ne dăruiască lumină. Orice, numai să nu cumva să ajungem la divorţ.

 Nefericirea nu este o stare de spirit şi nici un sentiment, este o alegere facilă. Alegem să ne trăim viaţa fără zâmbete, deşi toţi cei din jur încearcă să ne îmbrace în ele; alegem să fim mereu nemulţumiţi, deşi toţi cei din jur încearcă să ne dăruiască întregul univers. E mai simplu aşa, pentru ca să acceptăm că există persoane care ar face orice pentru noi  înseamnă să recunoaştem că e timpul să rupem mariajul cu nefericirea. Ba, uneori, chiar încercăm să îi împrietenim şi pe ceilalţi cu ea, încercam să le impunem propria noastră alegere, fără să vedem cât suntem de nedrepţi. 

 Este uşor să fii nefericit. Îţi trebuie un curaj nebun să alegi viaţa. Parafrazând şi generalizând mitul peşterii, trebuie vrei să vezi lumina, să fii destul de curios şi destul de puternic pentru a porni spre ea, oricât de teamă ţi-ar fi de necunoscut. Marile realizări nu apar pe poteci bătute. Cineva spunea, cândva, că un drum fără obstacole nu duce, cel mai probabil, nicăieri. Nefericirea este un asemenea drum, chiar şi atunci când credem că îl alegem pentru o cauza bună, pentru a lăsa altora bucuria luminii. Nu realizăm că cei din jurul nostru nu au cum să fie fericiţi atâta vreme cât noi, cei dragi lor, ne auto-comdamnăm să rămânem pentru totdeauna închişi în peşteră.

 Am cunoscut acum două zile un om care ar avea tot dreptul să fie nefericit. Ar putea să se plângă mereu şi nimeni nu i-ar spune nimic, toţi l-ar proteja şi l-ar înţelege. Ar putea să fie chiar rău şi nedrept şi toţi i-ar găsi o scuză pentru asta, ar fi obligaţi să o facă pentru a nu-şi anula propria umanitate. Acel om este orice mai puţin un învins, iar dacă, totuşi, se simte cumva nedreptăţit, sau singur, sau trist, are mare grijă să nu o arate. În schimb, împrăştie în jur zâmbete, căldură, încredere, veselie molipsitoare şi, cel mai important, bunătate. Face lucruri extraordinare, lucruri pe care noi, cei care avem totul, nu ne gândim să le facem. Noi alegem micile noastre grote întunecate în care ne ascundem, speriaţi ca nu cumva, întâmplător, să apară cineva care să ne distrugă căsnicia şi să deschidă drumul spre soare, spre viaţa adevărată.
 

La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla

 Pentru că azi este  Ziua Naţională a României, pentru că probabil au vrut să demonstreze cât de culţi în cap sunt (sic!), pentru că ne ştiu stresaţi şi vor să ne descreţească puţin frunţile, minunaţii editori ai realitatea.net au decis să dea dovadă de o extraordinară cunoaştere a limbii materne şi de o uimitoare acurateţe în prezentarea unor noutăţi atât de noi (sic!) - şi aici mă refer la titlul şi la subtitlul ştirii prezentate mai jos. Ca o paranteză, regulile conceperii unei ştiri sună cam aşa: titlul reprezintă informaţia-cheie, subtitlul prezintă circumstanţele (cine, ce, unde, când şi de ce) iar corpul ştirii detaliază informaţia-cheie şi/sau aduce informaţii noi. Plecând de la această structură, ştirea lor este că animalele pot anticipa cutremurele, o informaţie care a fost noua când bunica lui Darwin era fecioară neprihănită. Nici măcar nu vreau să ştiu despre ce era vorba în articolul original pe care talentaţii oameni de presă l-au tradus (?!?) pentru cititorii lor. Fără alte comentarii, voi da un copy/paste (ca să pot puncta elementele de interes major, pe cele care ţin de logică, ciudăţenii ştiinţifice şi frazare în limba romană le veţi detecta singuri fără efort). Acest articol este o capodoperă literară. Serios. 

"Studiu: Animalele pot anticipa un cutremur

 Comportamentul ciudat al animalele în timpul şi înaintea unui cutremur este cauzat de modificările chimice ale apelor din subteran care apar atunci când un seism este pe cale de a avea loc, scrie BBC, în ediţia electronică.

Studiul are la baza investigarea în 2009 unei colonii de broaşte, observând că acestea părăsesc apa unui lac din L'Aquilla, Italia, cu câteva zile înainte ca un cutremur să aibă loc. În acest context, cercetătorii susțin că cutremurele ar putea fi prognozate de comportamentul animalelor.
Toate animalele care locuiesc în apropierea apelor ar putea simţi mişcorile rocilor înainte de a avea loc un seism, fiind sensinile la schimbările chimice din apropierea apelor subterane.
Cercetătorii speră ca recenta cercetare să reprezinte o sursă de inspiraţie pentru biologii şi geologiştii din întreaga lume, pentru a ajuta la o mai bună prezicere a cutremurele şi evitarea unor catastrofe naturale (aici e mai subtil, nici eu nu mi-am dat seama din prima, era vorba de faptul ca un cutremur nu este o catastrofa naturala :D ).
Echipa condusă de Friedemann Freund de la NASA și Rachel Grant de la Open University din Marea Britanie speră ca ipoteza lor să inspire mai mulţi biologişti şi geologişti care să lucreze împreună pentru a descoperi cum ne ajută animalele să recunoaştem semnalele unui cutremur iminent."

Articolul in original il puteti citi aici

 La mulţi ani, România. E timpul să te trezeşti şi să schimbi ceva şi asta cât mai repede.