Când nu mai eşti copil

Când eşti mic, cele mai mari probleme pe care le ai sunt ce vei primi cadou de ziua ta, dacă vei fi lăsat să mănânci prăjituri la micul dejun, dacă vei merge în vacanţă la bunici sau la mare. Eşti convins că adulţii fac mereu ce au chef, când au chef. Ca adult, nu mai există permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună mereu ce să faci, eşti liber să ieşi oriunde, să te întâlneşti cu oricine, să îţi cumperi ce vrei, să mergi în vacanţă unde vrei, să mănânci ce vrei, să dormi cât vrei. 
 
 Când creşti, descoperi că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi. Adulţii trebuie să fie în anumite locuri, să facă anumite lucruri, să câştige bani, să plătească facturi, să respecte anumite reguli. Cea mai înfricoşătoare parte a responsabilităţii este aceea în care faci o greşeală şi totul scapă de sub control. Când erai mic şi greşeai, cel mai rău lucru ce ţi se putea întâmpla era să fii pedepsit. Ca adult, o greşeală poate schimba viaţa ta, a altora, poate distruge într-o singură secundă tot ce ai clădit în ani de muncă. Nimeni nu îţi spune, atunci când eşti mic, faptul că un adult nu poate face chiar ce doreşte, când doreşte, cum doreşte. Nimeni nu îţi spune că vei avea de luat decizii mai grele decât dacă să te joci cu maşinuţele sau să ieşi afară cu bicicleta. Nimeni nu îţi spune că trebuie să înveţi să îţi asumi cuvintele rostite, acţiunile, chiar şi gândurile câteodată. E adevărat, nu mai eşti condiţionat de părinţi să faci diverse lucruri. Nu îţi mai spune nimeni "mănâncă, învaţă, trezeşte-te, spală-te pe dinţi, fă curat în cameră, nu ai voie să stai afară decât până la ora x, nu ai voie în club, etc, etc, etc." Descoperi însă că, dacă atunci când erai mic puteai să spui "nu am chef " fără că asta să îţi cauzeze prea multe probleme, acum nu o mai poţi face.
 
 Erai mic. Acum eşti adult. Nu ştii când s-a întâmplat asta şi nu ştii nici cum să opreşti procesul. Tot ce poţi face este ca, din când în când, să îţi reaminteşti cum e să fii copil. Asta este singura parte bună în a fi adult. Îţi poţi permite, câteodată, să faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Trebuie doar să ştii să găseşti un echilibru, pentru că altfel totul o ia razna în jurul tău şi te vei trezi într-o zi că te-ai jucat mult prea mult de-a viaţa.
Este într-adevăr foarte bine să nu mai existe permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună ce să faci, atâta vreme cât eşti conştient de faptul că toate lucrurile au o limită şi că în 80% din timpul tău eşti obligat să ţii cont de responsabilităţile care vin la pachet cu independenţa.

SMS pentru o viaţă

Teodor.
13 ani.
Susţine recitaluri de chitară, pictează, joacă fotbal într-o echipă performantă, merge pe role, primeşte, anual, distincţii naţionale pentru participarea la diverse concursuri de matematică, limba romană şi engleză. Până în noiembrie 2010, povestea lui era cea a unui copil talentat, harnic, iubit de toţi cei din jur.
Acum, Teodor are nevoie de o operaţie care costă în jur de 9000E, pentru a fi din nou un copil sănătos. Detalii,  aici 
Nu uitaţi că şi voi puteţi ajuta.
Dacă nu aveţi posibilitatea să donaţi 2E trimiţând un sms la numarul 848, atunci măcar puteţi fi ecou.

P.S. Cu ocazia asta, vă reamintesc de Ioana Maria, fetiţa care încă aşteaptă să primească o mânuţă. Datorită campaniei începute în data de 1.03.2010, s-au strâns până acum 21.406 euro din cei 185.000 de care are nevoie pentru tratament şi o proteză bionică.
 
 Pentru ea puteţi dona astfel:

 prin telefon
 * 0900 900 545 pentru   5 euro
* 0900 900 547 pentru 10 euro
Numere valabile in reteaua Romtelecom

in cont
Cont Volksbank (EUR):
RO15 VBBU 2511 UN47 4092 1101
Sucursala Unirea Bucuresti Cont Volksbank (USD):
RO44 VBBU 2511 UN47 4092 3101
Sucursala Unirea Bucuresti
Cont Volksbank (RON):
RO77 VBBU 2511 UN47 4092 2701
Sucursala Unirea Bucuresti
CODUL SWIFT
VBBUROBU
Beneficiar cont: Mihai Iulian - tatal Ioanei
identificat cu Ci seria IF numarul 117577
CNP 1781003090082

Respect

 Am cunoscut în ultimele săptămâni străini care sunt convinşi că în limba romană se spune "vb", "dimi", "frumu", "cioco", "keama", "dintzi", "miam luat". Aşa au învăţat ei de la persoanele din jur. Oamenii chiar nu au nici o vină că vorbesc româneşte agramat şi piţipongistic, că sunt convinşi că muzica populară românească înseamnă diverse salamuri şi acm-uri, că portul popular românesc înseamnă multe fuste colorate puse una peste alta, că Dracula şi Vlad Ţepeş sunt una şi aceeaşi persoană, deşi chiar Bram Stoker a precizat la un moment dat că romanul lui nu are nici o legătură cu realitatea şi că personajul este fictiv. De vină suntem noi. Asta este ceea ce ducem afară şi ceea ce prezentăm celor care ajung aici: manelele, analfabetismul, incultura crasă, lenea, hoţia. A fi analfabet a devenit o onoare. A citi mai mult decât "Click" şi alte publicaţii asemănătoare este jenant şi cei care o fac sunt consideraţi rataţi. Subiectele principale de discuţie sunt divorţul nu-ştiu-cui, custodia nu ştiu cărui copil, botezul plodului unor snobi crescuţi în şatră printre purcei şi alte lighioane. Formatorii de opinie sunt indivizi care abia dacă sunt în stare să enumere mai mult de doi poeţi naţionali şi un domnitor român. Jurnaliştii sunt atât de limitaţi din punct de vedere al culturii generale încât confundă Polul Nord cu Polul Sud, pe Vlad Ţepeş cu Alexandru-Ioan Cuza şi ortopedia cu pediatria. Se fac transmisiuni live de o zi întreagă cu evenimente gen "moni-îşi-recuperează-fetiţa", cu un patos şi o isterie de zici că e cel puţin Al III-lea Război Mondial. Nici măcar transmisiunile şi ştirile din Japonia nu au avut atâta succes. Ca să contribuie din plin la dispariţia a ceea ce a mai rămas din cultura şi educaţia noastră, un domn artist propune să creştem rata celor care nu ştiu să scrie şi să citească, renunţând la subtitrarea filmelor, unicul lucru care îi mai obligă pe români să impună copiilor să înveţe măcar alfabetul. În curând, vom ajunge să organizăm, ca "pretenii" noştri de peste ocean, concursuri naţionale de silabisit şi liceenii vor fi consierati geniali dacă vor fi în stare să spună pe litere un cuvânt mai lung de o silabă. Deja subiectele din teza la română în liceele mai puţin elitiste sunt cam aşa: "formaţi propoziţii cu următoarele cuvinte" sau "corectaţi greşelile gramaticale din următoarele propoziţii", adică lucruri ce în mod normal se fac în clasa a II-a. Pare amuzant ce spun eu aici, însă, dacă insistăm să mergem pe drumul pe care am pornit, în câţiva ani, mai puţin de 10, nu vom mai şti să vorbim corect propria limbă, de citit şi scris nici măcar nu se va mai pune problema decât în cazuri excepţionale. Încet-încet, în loc să evoluăm, ne întoarcem, din punctul ăsta de vedere, la perioada medievală. Va reveni pe piaţa muncii meseria de scrib, oamenii din pătura medie vor merge, ca pe vremuri, la învăţători, preoţi sau poştaşi ca să le citească/scrie vreun act sau scrisoare, vom reîncepe să semnăm punând un X în locul numelui. Limba română, ce va mai rămâne din ea, va fi doar o înşiruire de consoane şi prescurtări, de expresii agramate şi formulări de care i-ar fi ruşine unui puşti de grădiniţă din anii '90. Asta nu este evoluţie, ci involuţie.
 Prin urmare,  nu mai consideraţi că este distractiv să prescurtati cuvinte şi să uitaţi de cratime, spunând " la mine nu se pune, eu ştiu să vorbesc/scriu corect, deci mi se iartă, îşi dă lumea seama că o fac doar din comoditate". Nu mai promovaţi mizeria şi incultura. Refuzaţi să mai acceptaţi orice lucru care, în loc să ne educe, ne lobotomizeaza şi ne reduce la 0 capacităţile intelectuale. Încercaţi, măcar atunci când staţi de vorbă cu străini, să vorbiţi corect româneşte, să promovaţi valorile şi nu nimicurile. Şi, din când în când, mai puneţi mâna pe câte un roman, o povestire, imposibil din toată literatura autohtonă sau mondială să nu găsiţi măcar un autor care să vă placă. Mă refer, desigur, la ceva mai mult decât Dan Brown. Refuzaţi să mai vedeţi emisiuni care în alte ţări nici măcar la televiziunile locale "săteşti" nu îşi au locul. Spuneţi copiilor voştri şi alte poveşti decât "Winnie ursuleţul", altfel nu vor şti niciodată că au existat Vladimir Colin, Alexandru Mitru, Petre Ispirescu, Ioan Slavici. Atunci când plecaţi în afară sau vă întâlniţi cu străini, nu mai vorbiţi despre ţara voastră ca despre un coş de gunoi şi nu mai permiteţi nici altora să o facă. Amintiţi-vă că suntem priviţi aşa cum dorim să fim. Dacă eu, român plecat afară, spun despre ţara mea că este mizerabilă, atunci aşa va fi tratată, e logic, doar  vin de acolo, lumea mă crede pe cuvânt. Vrem să fim respectaţi, însă suntem proprii noştri gropari. Voi aţi putea respecta un om care spune despre el însuşi: "sunt cam prost, cam manelist, cam murdar, hoţ, incult,  leneş, beţiv, casa mea este la fel ca WC-ul public, iar idealul meu este să văd nu doar capra, ci  întreaga familie a vecinului la 2 metri sub pământ"? Ca să putem fi respectaţi de alţii, trebuie să  ne respectăm în primul rând noi înşine. Ca oameni, ca popor, ca locuitori ai planetei Pământ. Iar atunci când nu sunteţi convinşi că putem realiza cel puţin la fel de multe lucruri ca orice alt cetăţean al oricărei alte ţări de prim rang din lumea asta, ascultaţi piesa "Mesaj pentru Europa".

Jocul

 Dintre toate soiurile de dependenţă existente, cea mai devastatoare, la fel de periculoasă şi destructivă ca dependenţa de droguri, mi se pare dependenţa de jocurile pe calculator, în special MMORPG. Începi ca orice user, îţi faci un cont, creezi un personaj. Începi să socializezi cu ceilalţi jucători, legi şi dezlegi prietenii, lansezi atacuri, cucereşti castele, planete, insule, faci alianţe, creşti armate. Înainte să îţi dai seama, dacă nu ştii unde să te opreşti, eşti prins într-o lume care nu există. Jocul a devenit, pentru tine, real, iar dependenţa ta nu are legătură cu numărul de ore jucate, ci cu modul în care relaţionezi cu jocul.  Te superi pentru lucruri întâmplate acolo, în matrice. Îţi faci probleme pentru fiecare lucru spus sau nespus de partenerii de joc. Nu mai dormi noaptea de grija armatelor tale plecate să distrugă alte armate. Starea ta de spirit este în directă legătură cu victoriile sau înfrângerile din lumea virtuală. Nu mai vorbeşti decât despre asta, nu te mai interesează decât asta. Nu mai eşti fiinţă umană raţională, ci un personaj care nu există, într-o lume care nu există. Creierul tău nu mai ştie să facă diferenţa dintre biţi şi realitate. Eşti doar o prelungire a calculatorului, chiar şi atunci când nu te afli în joc. Şi, desigur, ca în cazul oricărei alte dependenţe, nu vrei să recunoşti. Negarea. Primul semn că eşti dependent. Nu mai ai prieteni. Nimeni nu îţi mai vorbeşte, în afară de personajele tale din joc. Toţi te privesc, în cel mai bun caz, cu milă. Trăieşti printre fantome, la fel de palid şi de tăcut că ele.
Dacă te recunoşti în oricare 4 din cele 11 puncte de mai jos

-primul tău gând dimineaţa la trezire sau seara înainte de a închide ochii este: "ar trebui să mai cresc armata/personajul" sau "ar trebui să mai aducem nişte oameni în alianţă" sau "oare de ce X s-a supărat pe mine că nu i-am trimis mai multe resurse când nici eu nu am"
-eşti morocănos întreaga zi pentru că cine ştie ce raid nu a ieşit aşa cum doreai tu
- te interesează mai mult părerea despre tine a partenerilor de ghildă decât a oamenilor reali din jurul tău
- nu mai vorbeşti despre aproape nimic altceva decât despre joc
-începi să îţi consumi banii cumpărând tot felul de patch-uri şi tool-uri şi arme extraordinare care nu există decât în cyber sbace.
-primul lucru pe care îl faci când deschizi calculatorul este să intri în joc
-singurii oameni cu care vorbeşti mai mult de 10 minute într-o zi sunt ceilalţi jucători
-ţi-ai schimbat stilul de viaţă ca să poţi să te joci (ore de somn, ore de masă, etc)
- începi diverse acţiuni în joc chiar atunci când poate nu ai foarte mult chef de ele, numai din "obligaţie" faţă de parteneri, de teamă ca ei să nu te ostracizeze
-îţi neglijezi familia, partenerul de viaţă, prietenii, colegii pentru că ai de făcut cine ştie ce chestie în joc
- îţi stabileşti programul zilnic în funcţie de activităţile din joc, în aşa fel încât să nu cumva să pierzi vreun atac, vreo "şedinţa de lucru", vreo activitate "importantă" în alianţa sau ghilda din care faci parte
 
  chiar dacă nu joci decât 2-3  ore din 24, eşti dependent. 
 E timpul să te opreşti.
 Dacă nu poţi să te opreşti singur, atunci cere ajutor.
 Singurul joc pe care îl joci aici este cel cu propria ta minte şi vei pierde. 
Aminteşte-ţi un lucru: Richard Garriott este un geniu care a putut să facă diferenţa dintre lumile creeate şi viaţa reală. Creierul lui oricum funcţionează altfel. Tu eşti doar un om normal. Creierul tău îţi va spune într-o zi: "îmi pare bine că ne-am cunoscut, eu mă mut definitiv în joc".