Goagal frendli (sic!)

Scrijelit  joi, 14 aprilie 2011

 De când am început blogul, nu am fost niciodată curioasă să aflu cum ajunge lumea la el. Stiind ca 90% din cei care se mai rătăcesc printre postările mele sunt oameni care vin la punct ochit, ştiind că nu sunt nici mare blogger nici mare scriitor, ci doar un om care înşiră cuvinte alandala pe o pagină virtuală, partea de SEO şi de ranking chiar nu mă interesează. Dorm foarte liniştită noaptea fără să ştiu dacă am 3 cititori în plus sau în minus, îmi ajung cei care sunt şi îmi sunt dragi şi profit de ocazia asta să le mulţumesc pentru răbdarea de a citi ce scriu eu.
Mulţumesc.
Săptămâna care a trecut însă, m-am gândit să mă uit puţin peste rapoartele prietenului nostru Google şi mi-a părut foarte rău că nu am mai făcut-o până acum. Cine ştie câte minunăţii am pierdut în cei aproape 4 ani de existenţă online.
Să vedem deci cum ajung oamenii în fabrica de vise. Mai pe româneşte, ce cuvinte cheie folosesc.

 
 
 ce inseamnă o gaura mare in vis - Depinde. Unde era, în asfalt sau în stratul de ozon?
 cum se respecta oamenii cu vinzatorii - În care film SF?
 ecouri haine - Am să pornesc de la premisa că te refereai la "ecouri rele". Sunt. Sigur. Foloseşte cuvintele cheie guvern+ecouri+media.
 era un film horror in care daca stergi un mesaj vei muri - Nu era un film, era trista realitate. Dacă nu mă crezi, şterge mesajele primite de la iubita ta (dacă eşti flăcău, desigur) şi aşteaptă efectul.
 faisbuc de fata - Încearcă la o agenţie matrimonială. Zic şi eu...
 filme de groaza de 3 ore - Orice miting, grevă, mişcare de protest care are loc într-o zi în care tu ai extrem de mult de alergat prin oraş cu maşina. Le găseşti anunţate în presă de obicei.
  frumu frumu dragu dragu - Ok, mă declar învinsă. Ce ai vrut să cauţi de fapt?
 gaura neagra de la polul nord - Când o găseşti să anunţi Discovery, ai mari şanse să câştigi un premiu Nobel pentru descoperiri ştiinţifice epocale.
 gaura neagra din aprilie 2011- Ai uitat să specifici dacă e vorba de aia din bugetul de stat sau aia din creierele românilor
 gaura ozon traseu - Zicea că trece şi pe la noi, dar s-a răzgândit. Mai multe nu ştiu, sună şi tu la PR-ul ei.
 stiati ca gauri in ozon - Nu!! Tu ştiai?!?Şi nu ne-ai spus?!? 
 gaura neagra din ozon - Ok, deja devine redundant şi foarte horror şi nu ştiu dacă să dau vina pe profesorul vostru de geografie din clasa a 5-a sau pe ziariştii care nu au ajuns la ora de geografie niciodată.
 ioana munteanu cantece crestina - NU. Deci NU. Serios.
vise deteam boboane la mort - Naşpa. Înseamnă că e cazul să închizi urgent calculatorul şi să te ascunzi sub pat cu un manual de limba română sau măcar un dicţionar.
 vise caini vagabonti - Te înţeleg perfect şi eu am acelaşi coşmar, zilnic, doar că nu în timp ce dorm. Mai am unul: analfabetismul.
www.faisbuc.rro - Chiar ai reuşit să găseşti site-ul?
 faisbuc filme porno - Mă îndoiesc sincer, cunoscând politica respectivului site care apropos, este Facebook, dar dacă zici tu...
 film crocodil in canalizare - Nu e. Cel mult şobolani şi aurolaci. Asta în România. Dacă ai să încerci în engleză, ca să înţeleagă şi Google ce cauţi, probabil ai oarece şanse să găseşti şi filmul.

Non-eco

Scrijelit  marți, 12 aprilie 2011

Prin anii '70, era la modă să fii hippie. Îţi puneai o floare în păr, trăgeai blugii evazaţi (întotdeauna am fost de părere că primăriile ar fi trebuit să le plătească ceva oamenilor aia pentru contribuţia adusă la măturatul străzilor ) şi plecai în Tibet să te integrezi cu absolutul. Sau cu guru-ul. 
 În anii '80, reminescenţe ale curentului hippie au devenit modă: consumul excesiv de droguri şi lipsa de identitate sexuală. Tot în acea perioadă au apărut primii hackeri, primele reţele publice, primele calculatoare accesibile consumatorului "casnic", ne-a vizitat cometa Halley, s-a lansat MTV, a fost ucis John Lennon, s-a încercat uciderea Papei Ioan Paul al II-lea şi au avut loc primele mişcări sociale generate de indiferenţa autorităţilor la răspândirea îngrijorătoare a unei boli care mai târziu a fost supra-numită "boală secolului". Teoretic, fiecare secol, a fost marcat printr-un curent social, cultural, muzical, artistic, economic. Chiar şi Evul Mediu. Atunci era la modă arderea pe rug aplicată ca metodă coercitiva. Câteodată mă întreb dacă era chiar aşa o mare greşeală. 
 Cam ăsta a fost secolul XX , în mare: o combinaţie mai mult sau mai puţin fericită între muzică, ţopăitul printre religii diverse ca până la urmă să descoperi că nu crezi în nimic, bomba nucleară, literatura SF, masacrul de la  Columbine,  dependenţa de droguri, internet şi telefon mobil şi desigur să nu uităm controversata aselenizare.
 Secolul XXI are o singura modă (cel puţin până acum): toată lumea este ecologistă. Probabil în cărţile de istorie de peste 400 de ani primele două decade vor fi numite "verzi" şi nu va fi o aluzie la ceva care se fumează sau se îmbracă. Pur şi simplu, absolut toată lumea trebuie să fie "eco-friendly". 
 
 "- Ce faci azi? 
  - Păi nu ştiu, cred că stau în casă 
  - Hai să ieşim undeva, poate dăm o fugă până la Sinaia să ne mai răcorim
  - Nu că am vândut maşina, am devenit ecologist/ă 
  - Cum?!? 
  - Stai două minute să dau drumul la aerul condiţionat, că mor de cald şi îţi explic. " 
   
 În secolul XXI, la începutul lui, pasiunea noastră este să salvăm tot ce se poate salva. Căţei. Delfini. Vama Veche. Natura.

"- Iubito, mi-a fost dor de tine
 - Oh...
 - M-am gândit tot timpul la tine când am fost la conferinţa aia despre salvat copacii
 - Oh...
 - Uite, ţi-am adus ceva să vezi cât de dor mi-a fost
   - Vaaaiii, ce buchet frumos de flori!! "

Suntem ecologişti. Nu ajungem la acţiuni de ecologizare decât dacă ne-am rătăcit pe acolo sau, în unele cazuri, dacă vrem să impresionam vreo noua cucerire. Nu am plantat niciodată un copac şi în general ni se cam fâlfâie de soarta balenelor, a tigrilor siberieni, a corcoduşilor sălbatici şi a şocâtilor de câmpie. Deschidem televizorul în fiecare seară şi ne indignam când vedem acte care nu cadrează cu modelul nostru eco de gândire. După care ne ducem la frigider şi deschidem o bere. Aruncăm nonşalant hârtiile pe stradă şi nu ne-am apleca nici morţi să adunăm vreun PET pe care cineva, voit sau nu, l-a "scăpat" pe lângă coşul de gunoi. Pledăm pentru soarta copacilor în timp ce aranjăm în vază florile rupte de la locul lor şi condamnate la moarte ca să ne satisfacă nouă un capriciu. Pledăm pentru animale în timp ce ronţăim fericiţi grătarul duminical de la marginea oraşului şi tot atunci pledăm pentru diminuarea poluării, că e weekend şi merge o discuţie  semi'telectuala. Pledăm pentru apararea drepturilor animalelor fără rasă si fără stăpân mângâind afectuos dulăul personal posesor de arbore genealogic mai stufos decât al Casei Regale. Vorbim, din spatele unui monitor care consumă curent, despre efectul de seră, reducerea consumului şi dezastrele provocate de inconştienţa umană.
Suntem ecologişti: în loc să mergem cu maşina alegem să mergem  pe jos şi pe chestia asta nu pierdem niciodată ocazia să ne lăudăm.
Dragii mei prieteni "eco", hai să vedem cât de "friendly" sunteţi: renunţaţi la tv, la maşina de spălat, la frigider, la curentul electric, la blender, la apa curentă, la calculator, la telefonul mobil, la fierul de călcat, la deodorante şi parfumuri, la săpun făcut din altceva decât leşie, la tot mobilierul din lemn pe care îl aveţi în casă, la absolut orice obiect de îmbrăcăminte sau accesoriu făcut din lâna, piele, bumbac, renunţaţi, doamnelor, să mai cereţi flori şi renunţaţi, domnilor, să le mai cumpăraţi, mergeţi în fiecare vară să prestaţi muncă de voluntariat la "pieptănat" nisipul, salvat steluţe de mare, pupat în bot delfini, nu mai ucideţi ţânţarii, sunt fiinţe vii, fac parte din ecosistem, lăsaţi în pace şobolanii, gândacii, păianjenii, renunţaţi la apartamentele voastre confortabile de la bloc şi plecaţi să trăiţi în sânul naturii, nu mai mâncaţi carne, de fapt nu mai mâncaţi nimic din ce este viu, treceţi pe pastă din aceea pe care o papă cosmonauţii .
Atunci am să vă cred şi am să mă plec cu respect în faţă voastră. Eu recunosc cinstit ca nu aş avea nervi să fac aşa ceva. Prefer să plantez copăcei, să strâng gunoaie, să ridic sticlele lăsate de alţii pe bănci ca sa  le duc la coşul de gunoi,  să salvez când pot un animăluţ, să fac un gest de curtoazie de  Ziua Pământului, pentru  îmi place atmosfera,  non-eco dar foarte "friendly", care se creează la evenimente de genul acesta, nu pentru aş crede cu adevărat că foloseşte la ceva. Atâta vreme cât nu o fac 6 miliarde de oameni în acelaşi timp şi  nu o oră, ci vreo două săptămâni minim pe an, chiar nu are efect şi nici nu sensibilizează pe nimeni. Apropos de asta, cel mai tare mă amuză diversele televiziuni care transmit live cum toată lumea stinge lumina şi se declară total de acord cu acest gest.
"- Noi suntem televiziunea x şi va anunţăm live ca susţinem din tot sufletul Ziua Pământului" .
Mulţumim că ne anunţaţi live, dar se presupune că noi am oprit orice consumă curent, timp de o oră, deci nu avem cum să vă vedem,  iar voi, ca susţinători declaraţi ai evenimentului, se presupune că nu emiteţi timp de o oră decât dacă aţi descoperit vreo metodă SF să o faceţi fără să folosiţi deloc curent electric.
Acesta fiind zise, eu  mă declar complet non-eco. De fapt, singura mea legătură cu "sindromul eco" este că îmi place culoarea verde.

Poveste din cartierul virtual

Scrijelit  joi, 7 aprilie 2011

 Cândva ne plăceau copacii înfloriţi. Îi aşteptam în fiecare primăvară. Alergam prin parcuri să îi vedem, să îi atingem. Scuturam crengile, ca să plouă cu roz şi alb, râdeam soarelui şi albinelor. Azi, ne plac la fel de mult copacii înfloriţi. Avem sute de poze cu ei. Dacă nu avem noi, au alţii. Alergăm către monitorul calculatorului ca să îi vedem. Marcăm cu un "like" ploile virtuale de flori şi plecăm în grădina virtuală ca să plantăm şi noi câţiva zarzări, care nu ştiu să îşi scuture crengile dar au avantajul de a creşte instant. 
 
 Cândva, dacă eram trişti, ne căutam cei câţiva prieteni ca să le vorbim, să îi privim, să simţim căldura unui glas, a unei atingeri. Azi facem la fel. Glasul e cam metalic, iar căldura nu mai vine decât de la unitatea pc-ului, însă ne putem lăuda cu sute de prieteni pe care nu i-am privit niciodată în ochi.
 
 Cândva, dacă ne despărţeam, stăteam două zile în casă furioşi sau trişti sau beţi (în funcţie de caracter, sex şi preferinţe) apoi plecam hai-hui să ne căutăm prietenii. La un moment dat, cineva întreba "dar unde e ea/el, nu vine?" şi acela era momentul când toată lumea afla, dintr-un oftat, că suntem din nou listaţi pe bursa relaţiilor. Putea totuşi să dureze zile întregi sau chiar săptămâni până când altcineva în afară de cel mai bun prieten îşi dădea seama. Azi ne despărţim la fel şi stăm furioşi, trişti sau beţi, însă află toată lumea imediat. Despărţirile se întâmplă din două click-uri: unul ca să deselectam "in a relationship" şi altul ca să marcăm "single". Simplu. "Ce are y de e supărat/a? - Păi nu ai văzut că şi-a schimbat statusul? -Nu ştiam, când s-au despărţit? -O, de mult, de vreo 2 ore". 
 
 Cândva, plecam în vacanţă sau concediu pe furiş, nu ştiau decât cei care ne însoţeau. Ne întorceam arşi de soare şi de vânt, veseli, cu un munte de amintiri, aşteptam cu inima bătând să vedem pozele. Ne întâlneam la terase, căram după noi albumele, poveştile. Şi azi plecăm în concediu. Dacă nu plecăm noi, pleacă alţii şi nu trebuie să aşteptăm câteva săptămâni ca să vedem pe unde au fost. Din toate definiţiile virtualului, iat-o pe cea care mie mi se pare perfectă:  "un concediu pe feisbuc; te duce unde vrei, doar să găseşti persoana cu pozele potrivite şi e gratis". Chiar aşa. De ce să ne mai chinuim noi, când sunt alţii care văd în locul nostru. Mai trist va fi când nimeni nu va mai vrea să vadă, pentru că totul e pe internet.  Da, numai pe internet.
 
 Cândva, ne bucuram din suflet când, de ziua noastră, eram sunaţi sau ni se bătea la uşă şi descopeream că avem mulţi prieteni care ne spun "la mulţi ani". Şi azi avem mulţi prieteni care o fac. Nu ne mai simţim la fel de bine şi nu mai e aceeaşi bucurie adusă de "şi-a amintit, m-a sunat, a venit la mine". Nu contează. Avem mulţi prieteni. Inclusiv boţii impersonali care trimit mesaje preformatate ne sunt prieteni. Şi ei ne spun "la mulţi ani".
 
 Cândva, aveam animale reale, biciclete reale, căsuţe de păpuşi reale, făceam castele de nisip reale, ne certam, ne împăcăm, iubeam în realitate.  Azi, suntem doar un mănunchi de emoticonuri care au uitat să trăiască. 
 
  Cândva, ascultam Pink Floyd şi ne gândeam cât de singur trebuie să fii când între tine şi lume se află un perete. Azi, tot ceea ce mai avem sunt "pereţii". Ai noştri. Ai prietenilor. Ai lumii întregi. Punem pe ei link-uri către "The Wall" fără să observăm cât de ironic este gestul nostru.
 
 O vreme, m-am lăsat şi eu prinsă în hora de biţi. Azi, voi dărâma peretele. Pentru ca nu mai vreau să mă joc. Pentru că îmi place să simt, să văd, să ating zarzări înfloriţi. Pentru ca te iubesc real, nu virtual.
 
 
                                       Două puncte cratimă paranteză.
 
                                                    Sfârşit

Teama de cealaltă privire

Scrijelit  luni, 4 aprilie 2011

 În ultimii ani, oamenii au uitat să vorbească faţă în faţă. Totul se întâmplă pe tărâmul lui "Bit&Byte". Este o teamă permanentă de privit în ochi, teamă de a fi alături la o cafea, teamă de a folosi cuvinte care se şi aud, nu doar se scriu. Zâmbetul, unul din cele mai frumoase mesaje pe care un om îl poate transmite altui om, a devenit doar o reprezentare grafică. Câţi dintre cei care îşi zâmbesc o dată la 3 litere pe messenger o fac şi dacă se întâlnesc în real? Câţi dintre cei care discută despre aproape orice pe internet au curajul să reia aceeaşi discuţie atunci când între ei şi interlocutor nu se află un ecran? Ascunşi în spatele zidului, fals apăraţi de iluzia comodă a ideii că, fiind vorba despre conversaţie  virtuală, cele spuse rămân la fel de virtuale, am uitat să comunicăm cu adevărat. Despărţirile se petrec prin intermediul unui SMS. Prieteniile se fac şi se desfac pe Facebook. Lumea noastră se învârte între bloguri, Twitter, Hi5, suntem o matrice fără personalitate şi fără (mai ales fără asta) magia care nu apare decât atunci când priveşti pe cineva în ochi. Cunosc oameni care s-au certat definitiv pentru că unul a spus ceva pe chat, celălalt a înţeles şi nu prea şi amândoi au aflat, mult prea târziu, că de fapt cele spuse aveau cu totul şi cu totul alt sens, însă era greu de depistat asta fără ca privirile să se întâlnească. Cunosc soţi şi soţii care au divorţat pentru că unul din ei a găsit un mail care în realitate era complet inofensiv, însă scos din contextul întregii poveşti părea o trădare. Cunosc prieteni de-o viaţă care nu şi-au mai vorbit niciodată pentru că un singur cuvânt a fost înţeles pe dos. Sunt de acord că este necesar să comunicăm repede unii cu alţii şi că pentru asta este util să avem diverse conturi pe diverse platforme de gen. Nu sunt însă de acord cu discuţiile importante purtate în acest fel. Pentru ca ele să nu strice relaţii de afaceri, iubiri, prietenii, este neapărat necesar ca cei doi să fie faţă în faţă. Orice ar fi de spus, dacă nu poţi spune sincer privind în ochi atunci în mod sigur nu poţi spune sincer nici pe messenger. Este într-adevăr uneori nevoie de cumplit de mult curaj ca să vorbeşti. Însă astea sunt părţile frumoase. Gestul. Viaţa. Bătaia de inimă. Teama de cealaltă privire. Fără ele, suntem doar maşini şi am putea la fel de bine ca în loc de "bună dimineaţa, te iubesc" să scriem 01000010 01010101 01101110 01000001 01000100 01101001 01001101 01101001 01101110 01000101 01000001 01110100 01000001 01110100 01000101 01101001 01010101 01000010 01000101 01010011 01000011.
Înseamnă exact acelaşi lucru.