Vacile latră, haita trece...

Mă amuz de două zile citind comentariile pro şi contra adunării de pe străzi a câinilor fără stăpân. De obicei, cele contra sunt argumentate într-un singur fel: sunt şi ei "oameni", au un suflet, etc etc etc. Am găsit însă şi un comentariu care aducea alt argument. Pe cât de hilar, pe atât de "imbatabil": ar trebui să lăsăm câinii să trăiască liberi şi nestingheriţi pe străzi pentru a urma exemplul Indiei. Citez: "(...)...aţi auzit pe cineva să bălăcărească INDIA...este una din cele mai căutate destinaţii turistice şi la ei şi vacile umblă libere pe stradă." Păi, asta ar fi în primul rând pentru că în India vacile sunt animal sacru, venerat de mii de ani. Dacă nu cumva au apărut noutăţi istorice (sic!) de care eu nu ştiu, la noi animalele sacre sunt şarpele, bourul şi lupul. Nu mi-aş dori să văd nici una din aceste minunate fiinţe patrulând prin Piaţa Unirii sau pe străzile adiacente, aşa cum nu îmi doresc să văd nici căţei, oricât de urmaşi de lup ar fi ei. În al doilea rând, vacile nu muşca şi nu sar la tine mârâind când treci prin zona considerată de ele ca fiind teritoriu personal. Singurul incident cu vaci de care ştiu este cel în care o văcuţă gurmandă a "atacat" supa pusă la răcit lângă unul din corturile noastre. În plus, nu îmi amintesc ca vreodată să îmi fi auzit prietenii şi rudele mai mult sau mai puţin apropiate spunând:"sunt afară, plimb câinele, stai aşa că nu mai pot vorbi la telefon, trebuie să îl iau în braţe/să îi strâng lesa, vine o haită de vaci spre mine." Tot în ordinea asta de idei, nu am văzut absolut niciodată o ştire care să spună: "cutare a fost muşcat/mâncat de vacile din spatele blocului." Şi cu asta mi-am încheiat pledoaria pro. Pro văcuţe, desigur, ce aţi crezut? Nu am nimic împotrivă să fie lăsate să zburde libere pe asfaltul oraşelor. Sunt nişte animale simpatice şi blânde. Ca să nu mai spun că în acest mod simplu şi relativ ieftin s-ar putea rezolva mai multe probleme: nu ar mai fi nevoie de angajaţi care să tundă periodic iarba din zonele verzi; s-ar elimina parţial problema hrănirii oamenilor străzii, ba chiar ar putea să fie învăţaţi să facă unt, brânză, iaurt; nu ar mai fi nevoie de "corn şi lapte", pentru că şcolile ar putea creşte în incintă cirezi formate din specimene atent selecţionate, fără E-uri şi ne-expirate.
Acestea fiind zise, lansez un nou slogan:
Un nu hotărât suprimării accesului vacuţelor în oraşe. Lăsaţi vacuţele libere pe străzi. Sunt şi ele "oameni" şi au un suflet. Strângeţi doar câinii vagabonzi care ne terorizează ziua şi noaptea.

Fără limite

Între limitele pe care ni le auto-impunem şi limitele stabilite de alţii, există un tărâm al nimănui în care totul este posibil. Locul în care poţi să îţi doreşti orice, poţi să fii orice, poţi să faci orice. Locul în care nimic nu "trebuie" şi toate semafoarele sunt verzi. Ai 16 ani. Ai mulţi prieteni. Ai aproape toate lucrurile pe care un adolescent normal al secolului XXI şi le poate dori. Ai toate cuvintele, gesturile şi culorile ca să te exprimi. Ai extraordinarul atu al vârstei căreia i se iartă scăpările, furiile, lacrimile, revoltele, paşii împiedicaţi. Ai întreaga viaţă înainte, aşteptându-te să o cucereşti. Într-o zi însă universul tău se îngustează, liniile ordonate pe care mergeai şi care îţi călăuzeau paşii încep să se frângă. Culorile dispar. Nu te mai simţi stăpânul lumii, ci un grăunte insignifiant, aruncat încoace şi încolo de un fir de vânt. Declanşatorul poate fi orice: o primă dragoste sfârşită în mod nefericit, o primă trădare, plecarea unui părinte (definitivă sau provizorie, efectul este acelaşi pe termen scurt), oameni care îţi spun în fiecare zi că nu poţi, că nu ai cum, că nu ştii. La început, lupţi cu toate aceste lucruri, încerci să le ordonezi, să le găseşti locul în tine şi să îţi găseşti locul printre ele. Teoretic, ştii că nu este totul atât de întunecat cum ţi se pare ţie. Practic, ai doar 16 ani şi universul tău, cum ziceam, s-a îngustat. E de ajuns doar o clipă de neatenţie şi trenul tău va lua o curbă şi va intra, din ce în ce mai adânc şi mai de neoprit, în tărâmul nimănui. Totul începe fără să îţi dai seama, ca o glumă. "Hai să vezi şi tu cum este, ce se poate întâmpla, o dată nu contează." Încerci, crezând că nu ai nimic de pierdut. Îţi place. E ca un refugiu unde nimic nu te mai poate atinge. Logica ar trebui să îţi spună un lucru elementar: o substanţă chimică nu poate fi un refugiu. Tu însă nu mai funcţionezi logic. Eşti departe, foarte departe, în tărâmul nimănui. Nu există nimeni care să îţi spună că inclusiv aici e neapărat necesar să existe limite, că fără ele te poţi pierde pentru totdeauna. Te simţi din nou în fruntea lumii. Eşti fericit, sigur şi stăpân pe tine. Nu te simţi deloc artificial. Cel puţin nu atâta vreme cât falsa fericire curge prin venele tale, neutralizează strigătele disperate de ajutor ale tuturor încrengăturilor nervoase din corpul tău. Apoi, plăteşti preţul. Înainte să îţi dai seama, începi să ai nevoie de ea nu ca să te simţi bine, ci ca să nu te mai simţi rău. Nu te mai interesează decât următoarea doză. Universul tău s-a îngustat atât de mult încât nu mai există decât patru pereţi care se strâng din ce în ce mai tare în jurul tău, iar între ei nu mai este decât suferinţă. Eşti, abia acum, cu adevărat singur. Singur în faţa coşmarurilor şi a insomniilor. Singur în faţa durerilor, foarte reale, tot atât de reale pe cât de ireală era ea, fericirea. Singur în faţa corpului tău care pe zi ce trece încetează să te mai asculte, încetează să mai ştie că are doar 16 ani. Singur în faţa imaginii din oglindă care îţi arată un om îmbătrânit, rătăcit, o fiinţă asemenatoare cu cele din filmele cu zombies. Singur în faţa degetelor acuzatoare care se îndreaptă spre tine. În foarte multe din cazuri, singur în faţa unor boli despre care copilăria ta nici măcar nu trebuia să ştie că există.
Aveai 16 ani. Aveai mulţi prieteni. Ai crezut că este o glumă. O ţigară, hei, ce rău poate face? O pastilă, e doar o pastilă, zău că nu se întâmplă nimic, hai, încearcă. Înainte să o ştii, gluma se va transforma într-o realitate pe care nici un film de groază nu o poate descrie.
Eşti într-un tren al cărui sistem de frânare s-a stricat şi care aleargă nebun spre prăpastie. Dacă ai puţin noroc, o mână se va întinde spre tine la timp ca să te tragă din vagon, însă chiar şi aşa vor urma luni, ani în care nu vei mai fi tu şi mai ales nu vei mai fi niciodată tânăr. Dacă nu ai noroc, atunci tot ce va mai rămâne după tine va fi, poate, un şoricel de pluş gri cu urechi roz, aruncat printre dărâmăturile şi molozul unei clădiri dezafectate. Un şoricel de pluş care îşi doarme somnul inocent de jucărie printre resturile fericirii chimice. Crezi că este o metaforă? Te înşeli. E doar cea mai tristă imagine pe care am văzut-o vreodată şi m-am întrebat mereu ce s-a întâmplat cu stăpâna lui de 15-16 ani care şi-a uitat acolo cel mai bun prieten pentru că trenul ei pornise pe o şină fără limite.

De-o umbră

Era spre apus. Era primăvară tânără sosită prea devreme în oraş. Era un loc în care timpul curgea după propriile reguli. Stăteam pe băncile din parcul Teatrului şi respiram copacii, pământul, ghioceii. Cineva a venit spre noi fluturând victorios o casetă: "Am găsit-o, aţi adus careva walk-man-ul?". O mână a apăsat pe buton şi a înlăturat căştile, ca să putem asculta toţi, la difuzor. Am plecat departe, pe ţărmuri de mare, prin poveşti din alte vremuri, am uitat că e seară, că începe să fie frig, că secolul este XX. Am pornit aiurea prin "negru de fum", purtată "de-o umbră", ca să citesc "cartea de gheaţă" şi să privesc "melciada fricii". Apoi au venit "vertical" peste mine anii şi am privit "absent" cum trec alte primăveri cu nori "albaştri după ploi", întrebându-mă ce s-a întâmplat cu extraordinarul artist ale cărui cântece m-au însoţit în dulcele târg al Ieşilor timp de aproape zece ani. L-am întâlnit, întâmplător, în Cetatea lui Bucur, acum câţiva ani. Eram împreună cu o persoană care îl cunoştea şi care m-a dus spre el aproape cu forţa, pentru că brusc reintrasem în zodia laptelui şi nu mai ştiam cum să merg, cum să articulez cuvinte. I-am strâns mâna şi am bâlbâit cred ceva legat de numele meu. Mi-a dat cartea lui de vizită şi mi-a spus să îl caut, însă nu am avut niciodată curaj să o fac. Apoi a dispărut din nou. De fiecare dată când, la întâlniri cu chitări, cântam vreunul din cântecele lui şi, întrebată, spuneam cui îi aparţine, ochii se măreau şi invariabil sosea replica: "n-am auzit de el". Mă întristam, pentru că este unul din cei câţiva de care merită să auzi şi totuşi e mult prea puţin "mediatizat". Au ajuns apoi la mine veşti despre saloane albe de spital şi timp de vreo 2-3 ani nu am mai ştiut chiar nimic, însă l-am păstrat mereu în playlist şi m-am întors la el de fiecare dată când dorul de oameni, locuri şi întâmplări era prea mare.
Azi l-am regăsit şi aflu, cu enormă bucurie, că în timpul în care a luptat cu boala, cu oamenii, cu viaţa, a pregătit un alt album. Nu ştiu ce planuri aveaţi voi în data de 27 ianuarie la ora 20, însă vă asigur că merită să le abandonaţi pentru o oră sau două, ca să veniţi la lansarea care se întâmplă la Silver Church. Veţi auzi voce, muzică şi versuri pe care nu le veţi uita prea curând, adunate într-un singur nume: Adrian Berinde.

Buletin de ştiri

18 ianuarie 2011 secolul XXI România

Doborât de "boala sărăciei" şi de (să recunoaştem) abuzul de diverse substanţe mai mult sau mai puţin în "coordonanţă" ("succesuri" sună chiar bine, comparativ, măcar păstrează sensul cuvântului) cu legea, unul din "golanii" de acum 20 de ani a plecat dintre noi. Neştiut de nimeni, a păşit peste Styx la fel cum a trăit, umbră pierdută în mulţimea de umbre. A fost un om asemeni nouă. A visat, a sperat, a crezut. Undeva, pe drumul dintre ieri şi azi, paşii lui au şovăit şi, în loc să aleagă poteca spre stele, au pornit pe cea dinspre uitare. A fost un folkist, poate nu extraordinar, însă în mod sigur purtător de steaguri albe şi flăcări în suflet. Undeva, pe drumul dintre muzică şi viaţă, mâna lui a uitat strunele şi a ales să clădească, piatră cu piatră, stavile între el şi lume. A murit singur, sărac, uitat. Cântecele lui răsună doar întâmplător, dacă şi când cineva îşi mai aminteşte de ele, deşi cândva versurile lor stăteau mândre pe tricouri, pe ziduri, pe chitări. Există un singur verb care îi defineşte trecerea pe acest pământ: a fost. Totuşi, în inima, în gândul şi în glasul lui existau muzică, poezie, dor de frumos.

-----------------------------------------------------------------

18 ianuarie 2011 secolul XXI Marea Britanie

Radio BBC difuzează manele. Moderatorii şi dj-ii se extaziază în faţa a ceva care nu are versuri, nu are melodie, însă te ajută să dai mai bine din fund şi buric la chef. Piesa difuzată este numită "revoluţionară" şi stilului respectiv i se prevede un viitor european luminos în următorii doi-trei ani.

------------------------------------------------------------------

Părerea mea despre toate astea nu o pot exprima, pentru că atunci când eram mică bunica mi-a explicat că nu e frumos ca o femeie să folosească limbaj necivilizat. Vă las pe voi să vă întrebaţi dacă vă mai place să trăiţi într-o lume în care "succesurile" sunt în "coordonanţă" cu numărul "almanahelor" în care îţi apar "pics-urile photoshopite", o lume în care prostia, incultura şi analfabetismul devin vedete internaţionale şi europarlamentari, în timp ce arta moare singură (la propriu). Poate e vremea să schimbăm cu adevărat ceva. Cuvintele nu mai sunt de ajuns, iar nenea Murphy avea dreptate când spunea că "lucrurile lăsate în voia lor tind să evolueze dinspre rău înspre mai rău".

Ziua de după mâine

Pentru fiecare om există un timp al schimbărilor radicale şi un timp al adaptării. Întotdeauna, schimbările se petrec abrupt, neaşteptat. Adaptarea e lungă şi de foarte multe ori înainte să apucăm să ne adaptăm complet intervine o nouă schimbare. Sunt întotdeauna semnale pentru schimbare. De cele mai multe ori însă nu le observăm, sau ne prefacem că nu le vedem. Noul, neaşteptatul, ne sperie. Ne dorim stabilitate, siguranţă, refuzăm să vedem multe lucruri care stau chiar în faţa noastră. Când schimbarea îşi face apariţia, indiferent de natura ei, ne dă peste cap întregul univers perfect pe care ne-am chinuit să îl construim. Echilibrul se rupe, puzzle-ul complicat căruia tocmai ne pregăteam să îi lipim ultimele piese se destramă. Totuşi, cu mult înainte ca ultima rotiţă a angrenajului să pornească, suntem anunţaţi că se va întâmpla. Există întotdeauna un bec de alarmă care se aprinde pe panou şi ne spune: "atenţie, momentul 0 se apropie, au mai rămas 10, 9, 8...". Trebuie doar să dorim să vedem asta. Să avem curaj să ne adaptăm din timp, să pregătim calea. Să aşteptăm şi să încercăm să minimizăm -pe cât posibil- efectele, dacă este o schimbare negativă, sau să îi creem toate condiţiile să funcţioneze dacă schimbarea este pozitivă.
Pentru fiecare om există un timp al schimbării. Dar dacă există un timp al schimbării radicale şi pentru întreaga omenire? Dacă întâmplător semnalele sunt în faţa noastră, de câţiva ani deja şi nu vrem să le vedem? Nu este o schimbare pozitivă, ci una care va dărâma credinţe, vieţi, teoreme, oraşe, o schimbare care va da un alt chip lumii pe care o cunoaştem azi, o schimbare care pentru o vreme va aduce haos şi multe răspunsuri -nu neapărat plăcute- la întrebări vechi de secole. O schimbare care a început. Nu putem să o oprim. Putem doar să încercăm să minimizăm efectele recunoscând că e pe cale să se întâmple şi pregătind din vreme soluţii. Nu mai este o glumă dintr-un viitor îndepărtat şi nu mai avem timp. Trebuie doar să vrem să vedem. Să căutăm. Să punem cap la cap evenimente aparent disparate. Numărătoarea inversă a început. Tu unde vei fi în ziua de după mâine, dacă viitorul a început ieri şi încă nu o ştii?

10 reguli de netichetă

Aşa cum există un cod al bunelor maniere în viaţa reală, există şi unul al internetului: neticheta. În ambele cazuri, este bine să le cunoaştem, pentru a putea interacţiona civilizat cu cei din jur. Sintagma "e pe internet deci nu contează" este nu doar eronată, ci dovedeşte şi o completă lipsă de consideraţie pentru interlocutorii noştri.

1. Nu folosi niciodată fonturi speciale, culori, bold, italic, litere prea mari sau prea mici, decât dacă vrei să subliniezi un anume cuvânt. E posibil ca nu toată lumea să aprecieze pasiunea ta pentru roz, portocaliu, violet, curcubeu şi altele. Aminteşte-ţi că aproape toate aplicaţiile de mesagerie (instant sau nu) îţi permit să vizualizezi ceea ce scrii sau ţi se scrie aşa cum doreşti tu, fără să obligi şi interlocutorul să îţi suporte preferinţele.
2. Începe întotdeauna conversaţiile cu un salut. Este la fel de nepoliticos ca şi în viaţa reală să faci altfel.
3. Nu scrie niciodată cu majuscule, iar dacă întâmplător ai lucrat într-o aplicaţie care cerea folosirea lor şi treci imediat la fereastra de chat, cere-ţi scuze. În codul internetului, când scrii cu majuscule înseamnă că ţipi sau te răsteşti la cineva. În plus, este foarte obositor pentru ochii celui care citeşte.
4. Foloseşte, pe cât posibil, cuvinte întregi. Nimeni nu este obligat să îşi piardă vremea încercând să înţeleagă ce ai vrut tu să spui şi nu toţi utilizatorii sunt familiarizaţi cu acronimele specifice internetului. Aşa cum am mai zis, vorbirea şi scrierea corectă chiar şi pe internet sunt o dovadă de respect pentru partenerul tău de discuţie.
5. Nu da buzz. Este ca şi cum ai intra peste om în casă fără să baţi la uşă şi fără să ceri voie. Dacă cineva nu îţi răspunde imediat, înseamnă că are altceva de făcut sau pur şi simplu nu are chef să discute cu tine. Un buzz nu va face decât să înrăutăţească situaţia şi cel mai probabil vei ajunge pe lista "neagră" a cunoscuţilor tăi. În nici un caz nu deranja o persoană care are la status "busy" decât în cazul în care este efectiv o urgenţă, sau ştii sigur că restricţia impusă nu ţi se aplică şi ţie.
6. Nu trimite mass-uri decât dacă este vorba de ceva cu adevărat foarte important, cum ar fi anunţuri de care cei din lista ta ar putea fi interesaţi (asta dacă desigur îi cunoşti pe toţi; dacă nu îi cunoşti sari peste punctul ăsta şi treci la punctul 7) sau S.O.S.-uri (donare de sânge, căutare de medicamente, calamitate naturală în curs de desfăşurare, invazie de balauri sălbatici etc). În rest, nimeni nu e interesat că tu cauţi filme noi, muzică nouă, parteneri de vacanţă (asta mi se pare chiar patetic, a propos, fă-ţi o viaţă, fă-ţi prieteni reali, cei imaginari sigur nu pot merge cu tine la ski, lasă calculatorul şi ieşi pe afară, încă mai ai o şansa). În cazul în care ai totuşi zilnic ceva important de comunicat populaţiei, fă un grup separat doar cu cei despre care ştii sigur că vor fi interesaţi de mesajul tău. Nu îi deranja inutil şi pe alţii.
7. Fă curat periodic în lista de messenger. Este caraghios să ai sute de oameni adăugaţi ca "prieteni" şi să nu cunoşti în realitate decât 3-4 dintre ei, să nu îţi mai aminteşti de unde ai id-urile şi cine e în spatele lor. Faptul că ai o lista interminabilă nu te transformă într-o persoană populară, ci doar în una care are mare nevoie să facă ce am zis la finalul punctului 6.
8. Nu cere celor din lista ta să îşi schimbe avatarul/statusul doar pentru că aşa ai tu chef sau pentru că nu îţi place ce afişează ei. Este pur şi simplu nepoliticos. Nu este problema ta. Nici ei nu vin la tine acasă să îţi spună cum să te îmbraci, ce să mănânci, cum să mobilezi.
9. Când eşti pe un forum sau pe un chat public, foloseşte întotdeauna un limbaj civilizat şi mai ales nu te lua la ceartă cu nimeni, nu aduce injurii, nu fi neanderthalian. Nu în ultimul rând, mare atenţie la gramatică. Citeşte cu atenţie mesajul înainte de a-l publica, pentru că va fi vizualizat de multe persoane, cărora le va fi greu să îţi înţeleagă postarea dacă nu este scrisă corect.
10. Alege-ţi cu grijă cuvintele, tonul, atitudinea când vorbeşti cu persoane necunoscute ţie. Felul în care relationezi şi te comporţi în lumea virtuală este tot un soi de carte de vizită.

În general, aminteşte-ţi că regulile din spaţiul virtual sunt cam aceleaşi ca şi în spaţiul real.

Scrisoare pentru tine

Nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele. Trec pe lângă tine, umbră şi gând, mă strecor în cotloanele cele mai ascunse ale amintirii şi de acolo îţi trimit curcubee şi fluturi. Aş putea să îţi făuresc cel mai strălucitor răsad de lumina, ca să îţi creşti în el visurile, aş putea să ţes pentru tine aripi. Aş putea să îţi spun toate cuvintele care nu au fost spuse şi aş putea să îţi cânt toate cântecele vântului şi ale ploii. Aş putea să fiu strada pe care treci, casa în care te întorci, apa care te curaţă dimineaţa de negurile somnului, perna pe care îţi odihneşti fruntea, umărul pe care îţi clădeşti speranţele. Aş putea să fiu un infinit de lucruri, un infinit de locuri, un infinit de iubire. Aş putea merge alături de tine un infinit de vieţi.
Dar tu nu ai ştiut niciodată cine sunt. Mă priveşti fără să mă vezi, mă asculţi fără să îmi auzi cuvintele, trec pe lângă tine, umbră şi gând...