Ca-n viata (Ecouri, ecouri...)

Am cerut de multe ori ajutor pentru necunoscuti, ecouri trimise pe planeta www, aruncate de la un "perete" la altul, de la un blog la altul, imprastiate prin lume, ca toti sa le auda. Concerte umanitare, donatii, maini intinse pentru a salva vieti, de fiecare data cand am considerat ca ecoul merita sa mearga mai departe vi l-am trimis si voua. Azi, vin la voi cu - probabil - cel mai neobisnuit ecou pentru o tara care, sa recunoastem, s-a obisnuit sa pretinda mult fara a face nimic.
Ecoul de azi cere un singur lucru: demnitate, dreptul de a trai civilizat si in picioare, nu cu fruntea plecata.
Am apreciat intotdeauna curajul, de orice fel ar fi fost el. Am respectat oamenii care au reusit sa spuna "nu" situatiilor umilitoare sau care ii obligau sa renunte sa mai creada, sa mai viseze, sa mearga inainte, chiar daca acel "nu" insemna ca va urma o perioada mai dificila. Am considerat mereu ca nu cei care tac si se sacrifica aiurea sunt de apreciat, ci acei care pot intr-o zi sa opreasca iuresul care le transforma viata in iad si sa plece pe un alt drum. Asa cum bine spunea un nene destept  pe care l-am mai citat in fabrica de vise, "curajul nu inseamna absenta fricii, ci constientizarea faptului ca altceva este mai important decat frica".
Acestea fiind zise, voi fi ecou pentru cineva care a decis ca ce e prea mult strica si a preferat sa renunte la servici decat sa devina o fiinta fara identitate si fara creier. Pe de alta parte, totusi, persoana respectiva are mare nevoie sa lucreze undeva, nu a renuntat la ceea ce facea din inconstienta sau lene, ci pur si simplu pentru ca nu mai putea continua asa.
Prin urmare, daca stiti un loc de munca decent, unde sa conteze cati neuroni ai, nu cat de bine te integrezi in marea de roboti corporatisti, dati un semn. Am sa pun mai jos postarea de blog care a "nascut" acest ecou si un link prin care veti putea lua legatura direct in cazul in care aveti cum ajuta.
Ca de obicei, ecoul vine cu rugamintea:
    Citeste si da mai departe. Chiar daca tu nu ai solutii, e posibil ca altcineva sa aiba.

"Last day

Azi a fost ultima zi in care am lucrat pe call center. Din februarie 2009 am avut acelasi gen de job, in firme diferite. Numai la casca, aproape in fiecare zi. Am lucrat inclusiv in mare parte a weekendurilor, pentru ca atunci gaseam acasa minunatul popor roman ca sa-l pot suna si sa-i aud tampeniile, prostiile si marlaniile. Aproape 3 ani am suportat. Orice alt job imi cautam, nu gaseam pentru ca aveam experienta doar pe lucrul in call center si trebuia sa suport iar si iar casca si microfonul in fiecare firma, sa fiu amabila cu toti tampitii, sa le explic de 100 de ori de ce i-am sunat iar ei sa ma injure intr-un final si sa-mi inchida telefonul. Pana azi. De mult trageam de mine sa mai fac asta pentru ca stiam ca nu mai pot, taceam si suportam ca sa iau un ban dar azi a venit si picatura aia care stiti voi ce-i face paharului. Tocmai terminam un rahat de chestionar de 3 minute cu un nenea si cretinul imi spune ca i-au venit musafiri si ca nu mai poate vorbi. Mai aveam 3 intrebari, pana intrau musafirii lui pe usa, terminam de vorbit. I-am spus ca mai avem un minut si suntem gata. Boul imi zice ca da, imi raspunde la o intrebare, imi zice la revedere si-mi inchide telefonul. De 3 ani de zile am suportat chestii mult mai rele ca asta. Azi mi-a ajuns pana peste limita limitei. Mi-am scos castile de pe urechi si le-am aruncat pe laptop intr-un mod de am crezut ca-i crap monitorul. Am injurat. Toata lumea din jur s-a intors spre mine. M-au intrebat ce am patit. Nu le-am spus, era o chestie de nimic fata de ceea ce poti auzi cand lucrezi pe casca. Dar am stiut ca nu mai pot, ca e ultima zi in care mai fac asta. Si-mi amintesc ce spunea un sef de-al meu, referitor la genul asta de job:"Dupa 4 ani de call center nici sinapsele nu ti se mai fac ca lumea, esti terminat nervos." Avea dreptate. Eu dupa 3 ani nu mai pot. N-am de ce sa mor dupa jobul asta, eram platita prost, era pe proiecte si oricum trebuia sa gasesc altceva ca nu era mereu de lucru, riscam sa ramanem fara proiecte si vreo 3 luni de acum incolo dar n-am experienta pe altceva(din domeniul joburilor decente, ca vanzatoare ma pot duce oricand). 

Unii oameni nu inteleg cum e sa nu mai poti, ei suporta un job mizer o viata intreaga. Ii admir, ei sunt supravietuitorii, societatea merge mai departe cu cei ca ei, cu robotii. Eu nu pot. Ajung sa nu mai pot dormi, sa nu mai pot manca, sa iau pastile ca sa suport fiecare zi si cu asemenea mod de viata oricum ramai fara job, pentru ca nu mai dai randament. In situatia asta nu vreau sa ajung vreodata, e culmea degradarii sa fii dat afara pentru ca esti un ratat, mai bine iti dai demisia cu fruntea sus. Aici n-aveam contract de munca, doar ii anunt ca nu mai merg si gata, nu ne incurcam in hartogaraie, scap usor. Macar imi dau sansa sa-mi schimb viata sau sa mor demn. Eu daca nu lucrez o luna nu am ce manca, nu am cu ce plati facturile,chiria, nu am cum sa traiesc. Sunt nevoita deci sa gasesc alt job din ianuarie, daca intentionez sa apuc si ziua in care voi face 30 de ani. Daca nu, nu. Viata mea depinde de mine, atat. Cand mi-a fost greu, imi spuneau unele persoane ca oricum, am o alternativa, sa ma intorc la Mangalia, la ai mei. Ei habar nu au ca singurul mod in care ma voi intoarce la Mangalia cu intentia de a si ramane, va fi cand voi muri. Atunci voi fi o mana de cenusa aruncata in mare, altfel n-am unde sa ma intorc, traiesc in Bucuresti sau mor, astea sunt alternativele mele. E 17 decembrie si nu mai am job. Peste doua saptamani e Revelionul. Am de tras si-n 2012. Daca nu obosesc de tot sau daca nu ajung in situatia fara iesire. E din ce in ce mai greu sa-mi dau curaj, din ce in ce mai greu sa sper si sa pot. Mereu ramane o rezolvare, e decizia aia pe care n-o mai poti schimba dar eu iubesc sa traiesc, doar ca vreau sa traiesc demn, sa inteleg ceva de viata mea. "

Click aici pentru postare in original

La aniversara...

 10 decembrie. Iaşi. În oraş încep să fie împrăştiate manifeste conţinând declaraţia şi platforma-program a unei grupări de rezistenţă anticomunistă.
 14 decembrie. Iaşi. Un grup format din muncitori de la U.T.M şi studenţi încearcă organizarea unui miting de protest împotriva "celui mai iubit fiu". O parte din iniţiatorii mişcării sunt arestaţi, iar Securitatea adoptă o serie de măsuri pentru a împiedica oamenii să se strângă în Piaţa Unirii.
 15 decembrie. Timişoara. În Piaţa Maria, un grup de enoriaşi protestează de câteva zile împotriva ordinului de evacuare primit de pastorul lor. Autorităţile încep să îi aresteze pe participanţii la protest. 
 16 decembrie. Timişoara. Pentru că autorităţile refuză să revoce evacuarea pastorului, protestul ia amploare, se adună din ce în ce mai mulţi oameni şi încep să se audă sloganuri anticomuniste. Seara, protestatarii încearcă incendierea clădirii Comitetului Judeţean. Autorităţile ripostează cu gaze lacrimogene, jeturi de apa şi noi arestări. Protestatarii pleacă în marş spre centrul oraşului, iar micul protest începe să devină manifestaţie.
 17 decembrie. Timişoara. Apar TAB-urile, puştile, rănile, morţii. În Timişoara se dezlănţuie iadul, iar "cel mai iubit fiu" se decide să ia atitudine şi să condamne, în cadrul unei şedinţe interne de partid, "golanii" şi "vandalii" care încearcă distrugerea oraşului.
 18 decembrie. Timişoara. Primarul decretează Legea Marţială, interzicând circulaţia în grupuri mai mari de 2 persoane, centrul oraşului este păzit de armată şi miliţie. 30 de tineri ignoră interdicţia şi pornesc în marş spre Catredrala Mitropolitană, fluturând steaguri de pe care tăiaseră stema PCR şi cântând "Deşteaptă-te Române". Sunt întâmpinaţi cu gloanţe.
 19-20 decembrie. În Timişoara continuă să se cânte şi să se moară pentru adevăr.
 
 La finalul zilei de 20 decembrie 1989, Timişoara devine primul oraş românesc liber, după 45 de ani de comunism.
 
 La mulţi ani, Timişoara. 

Din motive obiective, comentariile la aceasta postare sunt dezactivate. Va rog sa nu va suparati si sa incercati sa intelegeti de ce doresc ca acest "in memoriam" sa ramana curat.

Natură moartă cu mâini, covrigi şi pisică

Soare. Probabil ultima zi prietenoasă a acestui an. În mijlocul străzii, într-o baltă de raze, se alintă un bulgăre pufos gri-albăstrui. Se răsuceşte, se încolăceşte, o bucăţică de nor pierdută pe asfalt. E atâta fericire acolo, în petecul de lumină şi căldură, încât zâmbeşti cu zâmbetul pentru copii. Bulgărele miaună dulce şi se întoarce cu burta în sus, ca pentru mângâiere. Trec oameni. Grăbiţi, neatenţi, cu privirea în pământ. Ei nu sunt fericiţi. Nu îi bucură mirosul de primăvară tânără care a năvălit insolent peste începutul de iarnă. Prea mult viscol e în sufletul şi în ochii lor. De undeva vine aromă de covrigi cu miere abia scoşi din cuptor. În faţa geamului covrigăriei, o bunică albă, înveşmântată în culoarea celui care şi-a condus o bucată de inimă pe ultimul drum, inspectează atentă cozonacii făcuţi la comandă. Îi priveşte aşa cum priveşte învăţătoarea prichindelul neastâmpărat şi aştepţi să vezi dacă îi va trimite la colţ sau îi va ierta de data asta. Bucuria parfumului de sărbătoare e mai puternică decât nemulţumirea cauzată de coaja prea coaptă. Îi pune grijulie în sacoşă şi se pregăteşte să plece. Păşeşte atentă pe treapta care separă regatul cozonacilor de trotuar. E micuţă, firavă, îmbrăcată sărac. Chipul, acum ars de anii care au trecut peste el, este al unei femei care cândva a fost foarte frumoasă. Face un pas, se întoarce şi cere un covrig. În ochi apare strălucirea fetiţei neastâmpărate care pregăteşte o şotie. Pentru o clipă, în faţa ta nu mai e o bunică albă îmbrăcată sărăcăcios, ci întreg Medeleniul cu toate Olguţele lui în suflet şi cu Monicile în gest. Aştepţi să o vezi cum muşcă din bucata de aluat caldă şi dulce. Nu o face. Cu paşi mărunţi, înaintează pe trotuar. Ţine covrigul cu grijă, ca pe o lumânare de Înviere. Se opreşte. Ea a văzut ceva ce tu, prea prins să îi admiri frumuseţea de om care a ştiut să treacă peste toate lacrimile şi să rămână curat în inimă, nu ai observat până acum. Covrigul îşi schimbă stăpânul. Mâna în care stă acum tremură. În ajutorul ei sare încă o mână, la fel de tremurândă. Amândouă încearcă să îl ducă spre gura care îl aşteaptă. E greu. Foarte greu. Simţi cum îţi străpung gândurile tot chinul şi toată durerea bietelor mâini. Sunt doar două. Cândva au fost puternice, au aparţinut unui bărbat înalt, zdravăn, sigur pe el. Acum, veghează cuminţi în poala unui bătrân bolnav, prea mândru ca să cerşească, prea sărac şi prea singur ca să rămână în casă şi să moară neştiut de nimeni. Împreună cu el, stau pe bordura unei vitrine cu Moş Crăciuni, la soare. Precum bulgărele pufos, se bucură de ultima zi caldă a acestui an. Te-ai oprit şi tu. Pe stradă trec oameni. Privesc în pământ, neatenţi. Se grăbesc spre casă. Oricât ar fi de frig şi de gol, acolo îi aşteaptă cineva. Sunt încă atât de tineri, atât de puternici, atât de multe drumuri au înainte şi nu o ştiu, nu o vor şti decât atunci când va fi prea târziu. În întregul oraş, doar trei fiinţe sunt fericite: un bulgăre gri-albastrui mieunator, o bunică albă cu parfum de alt secol şi un bunic în ai cărui ochi bucuria ultimei zile calde a anului s-a împletit cu bucuria mierii de pe covrig. Singurele trei fiinţe din oraş care nu au nimic şi pe nimeni. Doar ele văd că, pentru câteva ore, în lume s-a întors primăvara. Bunica albă, după ce din puţinul ei a luminat ziua unui bătrân mai bătrân decât ea, şi-a continuat drumul, cu paşi mici. Mâinile au obosit şi au lăsat covrigul alături de ele, pe o bucată de hârtie. În sufletul tău ninge cu fulgi foarte mari şi foarte grei. O porneşti şi tu, aiurea, în căutarea unei planete unde bătrânii au copii mari şi iubitori, iar pisicile stăpâni grijulii.

Relaţia perfectă

Se spune că nu există mariaj perfect. Eu cred că există: cel dintre noi şi nefericire. Ne înţelegem de minune. Ea nu ne contrazice niciodată, ne plânge mereu de milă, face mereu ceea ce dorim, nu ne părăseşte din proprie iniţiativă, nu ne obligă să ne ridicăm de jos şi să mergem înainte. Dimpotrivă, ne ajută cât poate de mult să stăm lungiţi la pământ şi ne aprovizionează cu vagoane întregi de auto-compătimire. Ne place atât de mult de ea, încât, dacă cineva încearcă să ne despartă, o apărăm ca pe cel mai de preţ cadou. Suntem în stare chiar, pentru a nu periclita relaţia, să alungăm brutal din viaţa noastră prieteni, oameni care ne iubesc, oameni care vor să ne dăruiască lumină. Orice, numai să nu cumva să ajungem la divorţ.

 Nefericirea nu este o stare de spirit şi nici un sentiment, este o alegere facilă. Alegem să ne trăim viaţa fără zâmbete, deşi toţi cei din jur încearcă să ne îmbrace în ele; alegem să fim mereu nemulţumiţi, deşi toţi cei din jur încearcă să ne dăruiască întregul univers. E mai simplu aşa, pentru ca să acceptăm că există persoane care ar face orice pentru noi  înseamnă să recunoaştem că e timpul să rupem mariajul cu nefericirea. Ba, uneori, chiar încercăm să îi împrietenim şi pe ceilalţi cu ea, încercam să le impunem propria noastră alegere, fără să vedem cât suntem de nedrepţi. 

 Este uşor să fii nefericit. Îţi trebuie un curaj nebun să alegi viaţa. Parafrazând şi generalizând mitul peşterii, trebuie vrei să vezi lumina, să fii destul de curios şi destul de puternic pentru a porni spre ea, oricât de teamă ţi-ar fi de necunoscut. Marile realizări nu apar pe poteci bătute. Cineva spunea, cândva, că un drum fără obstacole nu duce, cel mai probabil, nicăieri. Nefericirea este un asemenea drum, chiar şi atunci când credem că îl alegem pentru o cauza bună, pentru a lăsa altora bucuria luminii. Nu realizăm că cei din jurul nostru nu au cum să fie fericiţi atâta vreme cât noi, cei dragi lor, ne auto-comdamnăm să rămânem pentru totdeauna închişi în peşteră.

 Am cunoscut acum două zile un om care ar avea tot dreptul să fie nefericit. Ar putea să se plângă mereu şi nimeni nu i-ar spune nimic, toţi l-ar proteja şi l-ar înţelege. Ar putea să fie chiar rău şi nedrept şi toţi i-ar găsi o scuză pentru asta, ar fi obligaţi să o facă pentru a nu-şi anula propria umanitate. Acel om este orice mai puţin un învins, iar dacă, totuşi, se simte cumva nedreptăţit, sau singur, sau trist, are mare grijă să nu o arate. În schimb, împrăştie în jur zâmbete, căldură, încredere, veselie molipsitoare şi, cel mai important, bunătate. Face lucruri extraordinare, lucruri pe care noi, cei care avem totul, nu ne gândim să le facem. Noi alegem micile noastre grote întunecate în care ne ascundem, speriaţi ca nu cumva, întâmplător, să apară cineva care să ne distrugă căsnicia şi să deschidă drumul spre soare, spre viaţa adevărată.
 

La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla

 Pentru că azi este  Ziua Naţională a României, pentru că probabil au vrut să demonstreze cât de culţi în cap sunt (sic!), pentru că ne ştiu stresaţi şi vor să ne descreţească puţin frunţile, minunaţii editori ai realitatea.net au decis să dea dovadă de o extraordinară cunoaştere a limbii materne şi de o uimitoare acurateţe în prezentarea unor noutăţi atât de noi (sic!) - şi aici mă refer la titlul şi la subtitlul ştirii prezentate mai jos. Ca o paranteză, regulile conceperii unei ştiri sună cam aşa: titlul reprezintă informaţia-cheie, subtitlul prezintă circumstanţele (cine, ce, unde, când şi de ce) iar corpul ştirii detaliază informaţia-cheie şi/sau aduce informaţii noi. Plecând de la această structură, ştirea lor este că animalele pot anticipa cutremurele, o informaţie care a fost noua când bunica lui Darwin era fecioară neprihănită. Nici măcar nu vreau să ştiu despre ce era vorba în articolul original pe care talentaţii oameni de presă l-au tradus (?!?) pentru cititorii lor. Fără alte comentarii, voi da un copy/paste (ca să pot puncta elementele de interes major, pe cele care ţin de logică, ciudăţenii ştiinţifice şi frazare în limba romană le veţi detecta singuri fără efort). Acest articol este o capodoperă literară. Serios. 

"Studiu: Animalele pot anticipa un cutremur

 Comportamentul ciudat al animalele în timpul şi înaintea unui cutremur este cauzat de modificările chimice ale apelor din subteran care apar atunci când un seism este pe cale de a avea loc, scrie BBC, în ediţia electronică.

Studiul are la baza investigarea în 2009 unei colonii de broaşte, observând că acestea părăsesc apa unui lac din L'Aquilla, Italia, cu câteva zile înainte ca un cutremur să aibă loc. În acest context, cercetătorii susțin că cutremurele ar putea fi prognozate de comportamentul animalelor.
Toate animalele care locuiesc în apropierea apelor ar putea simţi mişcorile rocilor înainte de a avea loc un seism, fiind sensinile la schimbările chimice din apropierea apelor subterane.
Cercetătorii speră ca recenta cercetare să reprezinte o sursă de inspiraţie pentru biologii şi geologiştii din întreaga lume, pentru a ajuta la o mai bună prezicere a cutremurele şi evitarea unor catastrofe naturale (aici e mai subtil, nici eu nu mi-am dat seama din prima, era vorba de faptul ca un cutremur nu este o catastrofa naturala :D ).
Echipa condusă de Friedemann Freund de la NASA și Rachel Grant de la Open University din Marea Britanie speră ca ipoteza lor să inspire mai mulţi biologişti şi geologişti care să lucreze împreună pentru a descoperi cum ne ajută animalele să recunoaştem semnalele unui cutremur iminent."

Articolul in original il puteti citi aici

 La mulţi ani, România. E timpul să te trezeşti şi să schimbi ceva şi asta cât mai repede.

 

Maini pentru maine

Rock'Regie, Free Riders si partenerii lor ne invita sa ne amintim ca macar in preajma sarbatorilor de iarna putem incerca sa fim mai buni. 

"Maini pentru maine", un eveniment caritabil desfasurat pentru copiii de la Centrul de plasament Pinocchio. Toti cei care doresc sa doneze haine, jucarii, bani sau orice alt obiect care ar putea aduce un zambet pe chipul unui copil, sunt asteptati zilnic in Rock'n Regie pana in data de 15 decembrie.

http://www.rocknregie.ro/maini-pentru-maine

Scrisoare catre Mos Craciun

Draga Mos Craciun,
Te rog iarta-ma ca nu am mai vorbit cu tine in ultimele zile. Sunt foarte trista. A murit bunica. Toata lumea crede ca nu inteleg, toti vorbesc in soapta in jurul meu, cand ma uit in ochii lor imi zambesc si imi spun sa ma duc la joaca, insa eu stiu, nu sunt atat de mica.Ai sa imi spui ca asa se intampla cu oamenii batrani, intr-o zi obosesc atat de mult incat pleaca sa se odihneasca impreuna cu ingerii. Tu ai dreptate, insa bunica nu era batrana, stii? Avea doar 55 de ani....nu, draga Mosule, nu a fost nici bolnava. Ai rabdare sa iti povestesc.
Ziua a inceput ca oricare alta: bunica m-a trezit cu un sarut pe nas, mi-a ciufulit parul, mi-a spus, ca intotdeauna, ca soarele a rasarit demult si ca rade de mine ca sunt inca in pat. M-a dus la baie, ca de obicei eu am plans pentru ca apa era prea rece si ca de obicei ea mi-a amintit de flori si de roua, spre deosebire de mine care ma spal ca pisicile pe ochi, florile in fiecare dimineata fac un adevarat dus rece. De aia sunt asa frumoase. Dupa aceea, am mers la bucatarie unde ma asteptau laptele cald si sandwich-ul facut (am sa iti spun un secret, dar sa nu ii zici lui mama: numai bunica stie sa faca sandwich-uri atat de bune). Am mancat tot si, pentru ca afara incepuse sa ninga, am intrebat-o pe bunica daca nu vrea sa iesim putin la plimbare. Ea a spus ca nu are timp, ca vine nenea Stefan sa o ia cu masina, are putina treaba, insa mi-a promis ca dupa-amiaza, cand se intoarce, daca e destula zapada adunata, vom face impreuna un om de zapada mic de tot.
M-a sarutat pe frunte, mi-a spus sa fiu cuminte, sa nu mai trag papusile de par, sa nu o supar pe mami, si-a luat geanta ei frumoasa care miroase mereu a ciocolata, a portocale si a bomboane si a plecat. Eu mi-am vazut de treburile mele, am schimbat asternuturile la pisoii mici (stii, aia pe care mama a vrut sa ii arunce si nu a lasat-o bunica), am trimis papusile la scoala (la anul merg si eu, mi-a promis bunica un ghiozdan cu ursuleti din aia simpatici cu nasul albastru) si cand am auzit, la pranz, o masina oprind afara in fata casei, am sarit de pe scaun si am alergat spre usa. Acolo era un nene imbracat in albastru, mama plangea, am vrut sa ma duc la el sa il cert ca a facut-o sa planga. Mama insa mi-a spus insa " fii cuminte, vezi ce fac pisoii, mami are putina treaba cu nenea", asa ca am inteles ca e ceva serios, de oameni mari si am ascultat-o. M-am speriat insa, mai vazusem un nenea din asta si cu un an inainte, mai multi neni din astia de fapt, cand l-a lovit o masina pe fratele vecinului nostru.
Am stat foarte multa vreme cu pisoii, aproape pana seara cand a venit si tata. Ne-am asezat toti trei la cina apoi mami si tati mi-au spus ca e timpul sa ma duc sa dorm. Eu nu voiam, bunica inca nu venise, le-am spus ca vreau sa o astept pentru ca mi-a promis ca facem un om mic de zapada. Mama a inceput iar sa planga, tati m-a luat in brate, m-a dus in pat si mi-a spus ca bunica nu poate sa ajunga acasa, insa mi-a transmis ca ma iubeste, ca trebuie sa fiu foarte foarte cuminte, sa ascult de mami si de tati, sa ma rog in fiecare seara asa cum m-a invatat ea, sa mananc mereu tot si de fiecare data cand imi e frica de apa prea rece sa ma gandesc ca am nevoie de ea ca sa ajung la fel de frumoasa ca si florile.
In seara aceea nu am inteles, eram prea suparata pe bunica, nu isi tinuse promisiunea. A doua zi insa, a venit nenea preotul, au venit multi oameni in casa, am vazut lumanarile, florile si mi-am amintit ca asa a fost si cand a murit bunica lui Petrut.
Acum stau cuminte la mine in camera. In sufragerie nu mai sunt asa multi oameni, au mai ramas doar mama si tata si matusa Maria si unchiul Ion. Am iesit mai devreme pe furis afara pe geam si am facut singura un om de zapada mic in curtea din spate.
Chiar daca nimeni nu imi spune nimic, acum stiu ca bunica nu o sa mai vina niciodata acasa. Un nene care mergea si el pe sosea in ziua in care a nins nu a vazut masina in care era bunica mea si a intrat in ea si au murit si bunica si nenea Stefan si inca un nene care mai era cu ei.
Altceva nu inteleg eu, Mos Craciun, poate imi explici tu ca esti batran si stii multe: am auzit-o in seara asta pe mama spunand "astia vor sa il scoata basma curata pe nemernicul ala care a omorat-o pe mama, au zis ca i se putea intampla oricui, ca era soseaua uda, ii tot gasesc scuze, sa vedeti voi ca scapa nepedepsit, ca noi nu avem bani sa dam pe avocati si procese. " Asta eu nu pricep, Mos Craciun. Bunica mi-a spus intotdeauna ca daca fac o prostie trebuie sa stiu sa o recunosc, sa nu fug si sa nu mint si mai ales sa nu ma supar ca sunt pedepsita, pentru ca o merit. Daca am inteles bine ce zicea mama, nenea ala nu vrea sa fie pedepsit si nici altii nu vor sa il pedepseasca. Asta ce inseamna, ca exista prostii mai mari si prostii mai mici si ca pentru unele nu esti pedepsit? Ti-am zis mai devreme de pisoi, mama voia sa ii dea in galeata si bunica i-a spus " nu ti-e asa putin sufletului, sunt si ei niste fiinte, cum sa ii omori". Cand am spart eu vaza adusa din Egipt de tati,  nu am mai avut voie o saptamana sa ies din casa. Sa omori pe cineva e o prostie mai mica decat aia facuta de mine si de aceea pe nenea ala nu o sa il certe mamica lui si nu o sa il pedepseasca?
Asta te rog sa imi explici, ca nu inteleg deloc.

Cu drag, prietena ta Anca

P.S. Anul asta nu vreau sa imi aduci jucarii. Vreau doar sa te rog sa treci pe la ingeri sa ii intrebi ce face bunica si sa ii transmiti ca o iubesc foarte mult si dupa aia sa treci pe la nenea ala cu masina si sa ii spui ca eu nu sunt suparata pe el, ma gandesc ca poate are si el o fetita mica si fetita era bolnava si de aia se grabea asa tare (am vazut eu la tati cand am facut temperatura mare ca o tot ruga pe tanti aia de la Salvare sa mearga mai repede), insa bunica sigur s-a suparat rau de tot, pentru ca din cauza lui nu si-a putut tine promisiunea fata de mine. Tot ea mi-a zis odata ca niciodata nu trebuie sa promiti ceva daca nu esti sigur ca te poti tine de cuvant.

Plagiat din viata

Disclaimer:
Aceasta postare este o fictiune. Orice asemanare cu persoane, locuri si intamplari reale este pur intamplatoare.

De obicei visele pe care vi le "vand" apar pur si simplu. O raza de soare, un nor cu forma ciudata, un zambet sau o lacrima, o strada, oameni, intamplari, toate pot naste vise. Nu am stat niciodata sa caut si nu m-am intrebat niciodata cum si ce voi scrie. Uneori, nu este nimic de spus. Alteori, se intampla atat de multe lucruri in jurul meu incat nu ajung cuvintele. La inceput, am vrut sa povestesc despre un loc care nu mai exista. Apoi, mi-am dat seama ca locul acela este peste tot. Mai rau sau mai bine, incerc sa va fac sa zambiti, sa va intristati, sa va ganditi la voi, la cei din jur, la ce ati putea face ca lumea in care traim sa fie putin mai senina, putin mai buna, putin mai calda.
De unde ma inspir? Din viata, prietene care azi ai aruncat cu noroi in fabrica mea de vise fara sa stii nimic despre ceea ce sunt si de unde vin ele. Plagiez prostia, limitarea, ridicolul, inconstienta, tristetile si bucuriile, lucrurile frumoase si cele mai putin frumoase pe care le vad, citesc sau aud zilnic. Iata, acum te plagiez pe tine, copiez si redau cu propriile mele cuvinte felul in care esti tu. Ai devenit o bucatica din fabrica de vise. Sper ca esti de acord ca postarea asta nu am copiat-o de nicaieri si singurul "loc" din care m-am "inspirat" ca sa o scriu a fost viata.

Ecouri

Se cauta urgent multi donatori de sange, orice grupa, pentru mama cuiva din Timisoara, internata in Bucuresti, unde nu cunoaste pe nimeni care sa o ajute.  Cei apti pentru asa ceva pot merge incepand de luni direct la la Spitalul Floreasca, acolo unde se afla internata persoana care are nevoie de ajutor. Sunt necesari minim 10-12 donatori.

Beneficiar: PURGHE DOINA
Grupa de sange: AB4
Sectia: Ortopedie
Salon: 341
Medic: dr.Angheluta
Detalii la telefon: 0743456225

Haideti. Stiu ca puteti.

Epilog (marti, 27 septembrie)
Multumesc tuturor celor care au ajutat. Datorita voua, doamna Purghe a putut fi operata.

Opensource

Dedicatie: 
prietenului, mentorului, profesorului si celui mai aprig si obiectiv critic al meu, Oilen

Motto:  "Yes, I am a criminal. My crime is that of curiosity. My crime is that of judging people by what they say and think, not what they look like. My crime is that of outsmarting you, something that you will never forgive me for." - +++The Mentor+++


Din ce in ce mai des vad folosindu-se in presa romaneasca cuvantul "hacker" pentru a defini o mana de pusti cu oarece cunostinte in domeniul IT, pasionati de crack-uit softulete, spart parole de messenger si "injectat" cod  prin diverse site-uri, portaluri si aplicatii web insuficient sau deloc protejate. Desi de nenumarate ori s-a explicat care este diferenta dintre un cracker(lamer) si un hacker, eroarea persista. Din cauza ei, "nobila casa" a celor care cred in libertatea informatiei este frecvent tavalita prin noroi.
Potrivit dictionarului realizat de site-ul Geek.com, un cracker este un individ rau intentionat, care "sparge" si/sau reproduce fara a avea dreptul codul sursa al produselor software, "sparge" retele pentru a produce daune, fura informatii in scopul folosirii lor in scopuri mai putin "ortodoxe", sau pur si simplu modifica date din simpla dorinta de a cauza dureri de cap administratorilor de sistem. Hackerii considera ca un cracker este un fel de subspecie mai putin evoluata, mai putin educata, mai putin inteligenta si cu mult mai putine cunostinte in domeniul IT.
Pe de alta parte, un hacker este acea persoana care incearca sa inteleaga cum functioneaza computerele, telefoanele, sistemele informatice si sistemele de comunicatie, din simpla dorinta de a detine respectiva informatie, din pasiunea de a sti. Principalele calitati pe care trebuie sa le ai pentru a aspira la titlul de hacker sunt inteligenta, imaginatia si curiozitatea.
Chiar daca uneori hackerii mai sparg cate un sistem, nu o fac pentru a cauza probleme, ci pur si simplu ca sa vada daca o pot face. De obicei, "pasii" unui hacker pe internet sunt la fel de "vizibili" ca pasii unui intreg trib de indieni prin preerie. Daca doreste sa isi faca cunoscuta prezenta, in nici un caz nu se apuca sa fure sau sa distruga. Pentru un hacker e mult mai simplu.
Sa zicem ca detii o companie si respectiva companie are un computer conectat la internet, in care se afla stocate toate informatiile confidentiale legate de clienti . Intr-o dimineata, Ionel Popescu, vecinul tau de la etajul 3, se trezeste cu o idee sclipindu-i voioasa prin neuroni: ce-ar fi sa incerc sa sparg sistemul lu' vecinu' de la 4. Pentru ca Ionel Popescu si-a tocit mintea si coatele niste ani invatand programare, retele si alte chestii "smechere", operatiunea reuseste cu succes. Dupa ce isi ofera, in semn de auto-pretuire, inca o stacana de cafea, te suna si iti zice: "amice, vezi ca ai niste brese de securitate acolo, acolo si acolo, tocmai ti-am intrat in sistem, pune mana si rezolva problema ca altu' s-ar putea sa nu fie asa dragut ca mine si daca intra  iti face curechi murati prin calculator". Tu ii multumesti frumos, chemi administratorul de sistem...si ce urmeaza nu face obiectul acestei postari pentru ca nu imi place sa scriu despre filme cu multe topoare si mult sange.
In situatii extreme, l-ai suparat foarte tare pe Ionel Popescu, caz in care in locul site-ului companiei tale vei gasi o singura pagina, de obicei mare si neagra (cam ca gaura aia despre care scriam acum cateva luni) in care iti va povesti cu duhul blandetii cine este si cum l-ai calcat pe coada de ti-a dat jos frumusete de "casuta virtuala". Cum au facut baietii aia care au inlocuit site-ul nu stiu carei institutii franceze cu steagul Romaniei, ca sa protesteze pentru ca un oarecare prezentator de emisiuni de la ei a facut misto de noi.
Cam asta este, in mare un hacker: un om care vrea sa stie, care e curios precum o pisica, un om pentru care scopul este cunoasterea, nu distrugerea. Mai sunt cei care considera ca informatia trebuie sa circule libera si ca anumite produse si servicii nu ar trebui sa fie taxate, pentru ca nu asa au fost gandite de catre inventatorii lor. Motto-ul lor este "cunoasterea apartine omenirii" si pornesc de la premisa ca Graham Bell, de pilda, nu si-a vandut inventia, a pus-o in slujba societatii inca de la inceput, prin urmare ea apartine intregii omeniri, nu unui grup de companii, ergo serviciile de telefonie ar trebui sa fie gratuite pentru toti. Tot ei sunt si cei care au inventat conceptul de opensource: creearea, de catre o persoana sau un grup, a unor anumite produse finite, permitand apoi utilizatorilor sa actioneze liber asupra procesului de productie sau dezvoltare. Termenul nu se aplica doar in IT, ci si in educatie, medicina si altele. Ar mai fi multe de spus despre hackeri, de pilda ce sunt "White Hats" si "Black Hats", insa ma voi opri aici, deocamdata.
Ca o gluma, iata cateva dintre lucrurile pe care hackerii le detesta:
- sistemele IBM,
- strumfii, ursuletii Ewoke si orice alta specie de vietuitoare sau obiect despre care se poate spune "vaaai, ce dulce/dragut este" (stiti voi despre ce e vorba...),
- birocratia,
- prostia,
- muzica ce poate fi folosita doar ca zgomot de fond,
- programele de televiziune (cu exceptia seriei Star Trek, desenelor animate, filmelor vechi si "Familia Simpson"),
- cravatele si in general tinutele de birou,
- minciuna si fatarnicia,
- incompetenta,
- plictiseala,
- COBOL, BASIC,
- interfetele grafice cu meniuri de tip consola,
- orice are legatura cu Microsoft.


Iar in final, un text care definteste exact ce este si ce vrea un hacker si pe care ar trebui sa il cunoasca orice persoana care spune ca este sau doreste sa devina hacker: The Hacker Manifesto

Tardive

Nu cred ca exista vreo persoana care sa nu doreasca sa se intoarca in timp, sa schimbe ceva, sa stearga cuvinte, sa aduca un zambet in loc de o lacrima. Ne pierdem multe ore din viata intrebandu-ne: "cum ar fi fost daca". Apoi, ne pierdem  multe alte ore regretand ca ne-am pierdut vremea sa regretam.
Am invatat, acum cativa ani, ca intotdeauna trebuie sa spui "te iubesc", cat mai des, celor apropiati sufletului tau. Am invatat ca singura durere care nu se sterge niciodata din suflet este cea de a fi prea tarziu pentru "iarta-ma". Am invatat sa nu imi mai pierd vremea regretand lucrurile facute sau nefacute, spuse sau nespuse, ci sa incerc sa repar cat mai repede acolo unde se mai poate repara, atata timp cat se mai poate repara.

Azi, am  invatat inca o lectie: niciodata sa nu astepti prea mult pentru a face un lucru, crezand ca vei putea oricand sa il faci. La un moment dat, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Azi, regret toti anii in care am locuit la 20 de minute distanta de Laptaria lui Enache si totusi nu mi-am facut niciodata timp sa merg sa il ascult live pe Johnny Raducanu.

Virtual vs real

Din ce in ce mai multi oameni au devenit dependenti de internet. Nu de stiri, nu de informatia pe care o poti gasi "sapand" www-ul, pur si simplu de internet. Chat. Forumuri. Messenger. Jocuri. Ore pierdute in fata pc-ului doar ca sa stai de vorba cu persoane pe care in 99% din cazuri nici macar nu le cunosti. Ore petrecute hranind animale virtuale, purtand campanii virtuale, cucerind sau distrugand orase virtuale. Nervi si isterii pentru ca un oarecare, fara chip, fara nume, a zis ceva despre tine pe nu stiu ce forum. Incercari de a intra in viata "fostilor" si "fostelor" urmarindu-le mail-urile, discutiile pe facebook, vanandu-i cu diverse softulete care verifica daca sunt sau nu online (asta deja intra in domeniul patologicului).
 Cum stii ca esti dependent de internet?

Cand primul lucru pe care il faci dimineata cand te trezesti sau seara cand ajungi acasa e sa deschizi calculatorul desi nu ai  nimic de lucrat la el,
cand te intereseaza pana la insomnie si/sau depresie ce a comentat X sau Y  la postarea ta pe forum, blog, "perete", in conditiile in care nu v-ati intalnit vreodata si nu sunteti prieteni in viata reala,
cand ai in lista de messenger zeci de persoane din care eventual cunosti maxim 10 si vorbesti cu maxim 3,
cand discutiile tale din viata reala se invart in jurul jocurilor online, arhivelor de chat si "peretilor" altora
cand stai pe "invisible" si  te superi ca nimeni nu vorbeste cu tine,
cand postezi pana la disperare pe facebook si iti petreci urmatoarele ore dand refresh-uri sa vezi cate like-uri ai adunat,
cand "ciripesti" (tweet) despre prajitura pe care ai mancat-o azi dimineata, rochia cu care te vei imbraca maine la servici si piatra care ti-a intrat in pantof cand te intorceai acasa,
cand te certi pe forumuri cu diversi necunoscuti si iti aduci nervii in viata reala,
cand  renunti sa mai iesi din casa pentru ca ai "raid" la ora fixa pe vreunul din jocurile atat de la moda si atat de mancatoare de timp,
cand stai in club/bar/parc si iti petreci timpul butonand telefonul ca sa pui cine stie ce aiureala pe FB, care ar putea astepta si pana ajungi acasa,

inseamna ca deja ai ajuns prea departe.
Fa curat in listele de prieteni, pastreaza numai oamenii pe care intr-adevar ii cunosti.
Desfiinteaza-ti conturile de pe 'spe miile de retele sociale si forumuri, pastreaza unul singur, cat sa fii in contact cu lumea insa fara sa necesite 3 ore numai sa iti verifici fiecare cont. Alege-l pe cel unde ai cei mai multi prieteni reali.
Limiteaza timpul de jucat diverse la maxim jumatate de ora pe zi. Este de ajuns pentru a construi/darama/planta/hrani/trimite trupe etc.
Nu mai deschide calculatorul daca nu ai nimic de facut la el. Petrece-ti timpul liber alaturi de familie, prieteni, oameni pe care ii cunosti.
Sau nu face toate astea, insa nu te intreba de ce singurii oameni cu care stai de vorba intr-o zi sunt cei  fara chip, fara nume, prieteni virtuali intr-o lume virtuala.
Tine cont de un lucru: le pasa de tine doar celor care te cunosc in realitate. Restul sunt persoane cu care, poate, ai vorbit o data sau de doua ori, care, probabil, te-au sters demult din "viata" lor virtuala si care nu isi vor mai aminti cine esti cand le vei apela, pentru ca nu toata lumea isi "umple" listele de prieteni si memoria cu necunoscuti intalniti candva pe vreo retea sociala.

5 minute

Mai tineti minte? Duminica era o zi speciala. In primul rand, clopotelul dormea cuminte la locul lui in cancelarie iar temele erau facute de sambata seara. In al doilea rand, programul la televizor incepea dimineata si tinea pana la 9 sau 10 seara. E adevarat, nu prea erau multe de vazut. Totusi, prin mixtura de "vizita de lucru-obiectivele cincinale-cantarea romaniei-alta vizita de lucru-cuvantarea de la congresul 'spemiidouasute", mai scapau si lucruri frumoase. Mai un "Pistruiatul", mai o "Arabella" si, la ora 14, desene animate. Cand se auzea jingle-ul, pe la geamuri apareau capete de parinti -"hai sus ca incep desenele"- strada se golea de copii si, pentru 5 minute, prichindei, parinti si bunici la un loc paseau in lumea colorata si plina de haz a personajelor Disney. Doar 5 minute, insa cat de lungi pareau. Pana si la Serbarile Marii de la Costinesti, in plina vara, cu marea, nisipul si soarele alaturi, oamenii se adunau cu mic cu mare in holul de la etajul I al hotelului Forum, la televizor (la ora aia nu erau televizoare in camere, de fapt nu erau deloc decat in hotelurile "de fite" ale vremii) ca sa se uite la Gala Desenului Animat. A fost chiar o duminica in care o anume prichinduta lipsita complet de spirit tovarasesco-pionieristic era sa bage in belele multe persoane. Se facuse ora 14, desenele nu mai incepeau, "cel mai iubit fiu" vorbea si vorbea si dadea din maini ca dupa muste si nu mai termina, asa ca sus-numitul personaj a pornit-o trop-trop pe scarile hotelului inspre parter, bombanind in gura mare sa auda intreg staff-ul de partid: "m-am plictisit, tot ala si tot ala, vreau desene".
Ma intreb cateodata daca astazi copiii mai "simt" cu aceeasi bucurie ziua de duminica. Spre deosebire de noi, weekendul lor incepe acum de vineri dupa-amiaza. Au doua zile si jumatate in care se pot bucura de libertatea provizorie a vacantei celei mici de la final de saptamana. Pleaca la munte, la mare, in excursii, se duc la Mall sa vada filme, isi pierd vremea pe la KFC si McDonalds. Probabil se bucura si ei,  insa niciodata nu vor trai senzatia ca sunt niste zile speciale, pentru ca nu au de unde sti cum este sa nu te poti uita la desene animate decat duminica la pranz, pentru 5 minute.
Multumesc, Viorica Bucur, pentru toate minutele speciale pe care mi le-ai daruit. Azi, impreuna cu tine, a murit ultima bucatica din copilaria mea. Uneori, ma simt de parca de atunci si pana azi nu au trecut decat 5 minute.

P.S. La multi ani, Buni, oriunde ai fi...

Ziarul de mâine

 Când ceva începe, nu ştii niciodată cum se va termina. Locul în care credeai că vei sta doar câteva zile devine "acasă". Oameni care îţi erau complet necunoscuţi ieri devin cei care îţi schimba radical viaţa. Prieteni pe care credeai că îi vei întâlni doar când şi când la o bere îţi devin familie. Aventura de o noapte pe care erai convins că o vei uita a doua zi devine marea ta poveste de dragoste. Lucrurile pe care le credeai fără final ajung brusc la capăt.
Încercăm mereu să ne închipuim cea mai importantă zi din viaţa noastră. Absolvirea, căsătoria, naşterea primului copil. Toate sunt "cea mai importantă zi din viaţă mea".
Te trezeşti dimineaţa. Ştii exact ce ai de făcut, unde ai de mers, cu cine trebuie să te întâlneşti, ce trebuie să spui. Îţi faci griji pentru viitor.
   Din momentul în care devenim conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne petrecem viaţa planificând viitorul, încercând să îl vedem, să îl intuimi. Ne închipuim că ştiind totul putem elimina blocajele, piedicile, lacrimile, durerile. Viitorul însă se schimbă mereu. La fiecare pas pe care îl facem, la fiecare alegere, chiar şi una care pare insignifiantă, la fiecare cuvânt rostit, viitorul se schimbă. Este locul unde se ascund cele mai adânci temeri ale noastre şi cele mai dragi vise, iar atunci când "mâine" devine "azi" descoperim că aproape niciodată nu este aşa cum ne-am imaginat.
  Nu ştii niciodată care este cea mai importantă zi din viaţa ta decât atunci când deja o trăieşti. Poate fi orice. Un zâmbet. Un cuvânt. O alegere. O persoană.
  Singura metodă de a înfrunta viitorul fără să îţi fie teamă este să realizezi că viaţa se întâmplă acum. Fă planuri. Stabileşte-ţi scopuri. Încearcă să le atingi. Însă din când în când aminteşte-ţi să te opreşti şi să priveşti în jur. E posibil ca azi să fie cea mai importantă zi din viaţa ta.

Când nu mai eşti copil

Când eşti mic, cele mai mari probleme pe care le ai sunt ce vei primi cadou de ziua ta, dacă vei fi lăsat să mănânci prăjituri la micul dejun, dacă vei merge în vacanţă la bunici sau la mare. Eşti convins că adulţii fac mereu ce au chef, când au chef. Ca adult, nu mai există permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună mereu ce să faci, eşti liber să ieşi oriunde, să te întâlneşti cu oricine, să îţi cumperi ce vrei, să mergi în vacanţă unde vrei, să mănânci ce vrei, să dormi cât vrei. 
 
 Când creşti, descoperi că a fi adult înseamnă a avea responsabilităţi. Adulţii trebuie să fie în anumite locuri, să facă anumite lucruri, să câştige bani, să plătească facturi, să respecte anumite reguli. Cea mai înfricoşătoare parte a responsabilităţii este aceea în care faci o greşeală şi totul scapă de sub control. Când erai mic şi greşeai, cel mai rău lucru ce ţi se putea întâmpla era să fii pedepsit. Ca adult, o greşeală poate schimba viaţa ta, a altora, poate distruge într-o singură secundă tot ce ai clădit în ani de muncă. Nimeni nu îţi spune, atunci când eşti mic, faptul că un adult nu poate face chiar ce doreşte, când doreşte, cum doreşte. Nimeni nu îţi spune că vei avea de luat decizii mai grele decât dacă să te joci cu maşinuţele sau să ieşi afară cu bicicleta. Nimeni nu îţi spune că trebuie să înveţi să îţi asumi cuvintele rostite, acţiunile, chiar şi gândurile câteodată. E adevărat, nu mai eşti condiţionat de părinţi să faci diverse lucruri. Nu îţi mai spune nimeni "mănâncă, învaţă, trezeşte-te, spală-te pe dinţi, fă curat în cameră, nu ai voie să stai afară decât până la ora x, nu ai voie în club, etc, etc, etc." Descoperi însă că, dacă atunci când erai mic puteai să spui "nu am chef " fără că asta să îţi cauzeze prea multe probleme, acum nu o mai poţi face.
 
 Erai mic. Acum eşti adult. Nu ştii când s-a întâmplat asta şi nu ştii nici cum să opreşti procesul. Tot ce poţi face este ca, din când în când, să îţi reaminteşti cum e să fii copil. Asta este singura parte bună în a fi adult. Îţi poţi permite, câteodată, să faci ce vrei, când vrei, cum vrei. Trebuie doar să ştii să găseşti un echilibru, pentru că altfel totul o ia razna în jurul tău şi te vei trezi într-o zi că te-ai jucat mult prea mult de-a viaţa.
Este într-adevăr foarte bine să nu mai existe permanent pe lângă tine părinţi care să îţi spună ce să faci, atâta vreme cât eşti conştient de faptul că toate lucrurile au o limită şi că în 80% din timpul tău eşti obligat să ţii cont de responsabilităţile care vin la pachet cu independenţa.

SMS pentru o viaţă

Teodor.
13 ani.
Susţine recitaluri de chitară, pictează, joacă fotbal într-o echipă performantă, merge pe role, primeşte, anual, distincţii naţionale pentru participarea la diverse concursuri de matematică, limba romană şi engleză. Până în noiembrie 2010, povestea lui era cea a unui copil talentat, harnic, iubit de toţi cei din jur.
Acum, Teodor are nevoie de o operaţie care costă în jur de 9000E, pentru a fi din nou un copil sănătos. Detalii,  aici 
Nu uitaţi că şi voi puteţi ajuta.
Dacă nu aveţi posibilitatea să donaţi 2E trimiţând un sms la numarul 848, atunci măcar puteţi fi ecou.

P.S. Cu ocazia asta, vă reamintesc de Ioana Maria, fetiţa care încă aşteaptă să primească o mânuţă. Datorită campaniei începute în data de 1.03.2010, s-au strâns până acum 21.406 euro din cei 185.000 de care are nevoie pentru tratament şi o proteză bionică.
 
 Pentru ea puteţi dona astfel:

 prin telefon
 * 0900 900 545 pentru   5 euro
* 0900 900 547 pentru 10 euro
Numere valabile in reteaua Romtelecom

in cont
Cont Volksbank (EUR):
RO15 VBBU 2511 UN47 4092 1101
Sucursala Unirea Bucuresti Cont Volksbank (USD):
RO44 VBBU 2511 UN47 4092 3101
Sucursala Unirea Bucuresti
Cont Volksbank (RON):
RO77 VBBU 2511 UN47 4092 2701
Sucursala Unirea Bucuresti
CODUL SWIFT
VBBUROBU
Beneficiar cont: Mihai Iulian - tatal Ioanei
identificat cu Ci seria IF numarul 117577
CNP 1781003090082

Respect

 Am cunoscut în ultimele săptămâni străini care sunt convinşi că în limba romană se spune "vb", "dimi", "frumu", "cioco", "keama", "dintzi", "miam luat". Aşa au învăţat ei de la persoanele din jur. Oamenii chiar nu au nici o vină că vorbesc româneşte agramat şi piţipongistic, că sunt convinşi că muzica populară românească înseamnă diverse salamuri şi acm-uri, că portul popular românesc înseamnă multe fuste colorate puse una peste alta, că Dracula şi Vlad Ţepeş sunt una şi aceeaşi persoană, deşi chiar Bram Stoker a precizat la un moment dat că romanul lui nu are nici o legătură cu realitatea şi că personajul este fictiv. De vină suntem noi. Asta este ceea ce ducem afară şi ceea ce prezentăm celor care ajung aici: manelele, analfabetismul, incultura crasă, lenea, hoţia. A fi analfabet a devenit o onoare. A citi mai mult decât "Click" şi alte publicaţii asemănătoare este jenant şi cei care o fac sunt consideraţi rataţi. Subiectele principale de discuţie sunt divorţul nu-ştiu-cui, custodia nu ştiu cărui copil, botezul plodului unor snobi crescuţi în şatră printre purcei şi alte lighioane. Formatorii de opinie sunt indivizi care abia dacă sunt în stare să enumere mai mult de doi poeţi naţionali şi un domnitor român. Jurnaliştii sunt atât de limitaţi din punct de vedere al culturii generale încât confundă Polul Nord cu Polul Sud, pe Vlad Ţepeş cu Alexandru-Ioan Cuza şi ortopedia cu pediatria. Se fac transmisiuni live de o zi întreagă cu evenimente gen "moni-îşi-recuperează-fetiţa", cu un patos şi o isterie de zici că e cel puţin Al III-lea Război Mondial. Nici măcar transmisiunile şi ştirile din Japonia nu au avut atâta succes. Ca să contribuie din plin la dispariţia a ceea ce a mai rămas din cultura şi educaţia noastră, un domn artist propune să creştem rata celor care nu ştiu să scrie şi să citească, renunţând la subtitrarea filmelor, unicul lucru care îi mai obligă pe români să impună copiilor să înveţe măcar alfabetul. În curând, vom ajunge să organizăm, ca "pretenii" noştri de peste ocean, concursuri naţionale de silabisit şi liceenii vor fi consierati geniali dacă vor fi în stare să spună pe litere un cuvânt mai lung de o silabă. Deja subiectele din teza la română în liceele mai puţin elitiste sunt cam aşa: "formaţi propoziţii cu următoarele cuvinte" sau "corectaţi greşelile gramaticale din următoarele propoziţii", adică lucruri ce în mod normal se fac în clasa a II-a. Pare amuzant ce spun eu aici, însă, dacă insistăm să mergem pe drumul pe care am pornit, în câţiva ani, mai puţin de 10, nu vom mai şti să vorbim corect propria limbă, de citit şi scris nici măcar nu se va mai pune problema decât în cazuri excepţionale. Încet-încet, în loc să evoluăm, ne întoarcem, din punctul ăsta de vedere, la perioada medievală. Va reveni pe piaţa muncii meseria de scrib, oamenii din pătura medie vor merge, ca pe vremuri, la învăţători, preoţi sau poştaşi ca să le citească/scrie vreun act sau scrisoare, vom reîncepe să semnăm punând un X în locul numelui. Limba română, ce va mai rămâne din ea, va fi doar o înşiruire de consoane şi prescurtări, de expresii agramate şi formulări de care i-ar fi ruşine unui puşti de grădiniţă din anii '90. Asta nu este evoluţie, ci involuţie.
 Prin urmare,  nu mai consideraţi că este distractiv să prescurtati cuvinte şi să uitaţi de cratime, spunând " la mine nu se pune, eu ştiu să vorbesc/scriu corect, deci mi se iartă, îşi dă lumea seama că o fac doar din comoditate". Nu mai promovaţi mizeria şi incultura. Refuzaţi să mai acceptaţi orice lucru care, în loc să ne educe, ne lobotomizeaza şi ne reduce la 0 capacităţile intelectuale. Încercaţi, măcar atunci când staţi de vorbă cu străini, să vorbiţi corect româneşte, să promovaţi valorile şi nu nimicurile. Şi, din când în când, mai puneţi mâna pe câte un roman, o povestire, imposibil din toată literatura autohtonă sau mondială să nu găsiţi măcar un autor care să vă placă. Mă refer, desigur, la ceva mai mult decât Dan Brown. Refuzaţi să mai vedeţi emisiuni care în alte ţări nici măcar la televiziunile locale "săteşti" nu îşi au locul. Spuneţi copiilor voştri şi alte poveşti decât "Winnie ursuleţul", altfel nu vor şti niciodată că au existat Vladimir Colin, Alexandru Mitru, Petre Ispirescu, Ioan Slavici. Atunci când plecaţi în afară sau vă întâlniţi cu străini, nu mai vorbiţi despre ţara voastră ca despre un coş de gunoi şi nu mai permiteţi nici altora să o facă. Amintiţi-vă că suntem priviţi aşa cum dorim să fim. Dacă eu, român plecat afară, spun despre ţara mea că este mizerabilă, atunci aşa va fi tratată, e logic, doar  vin de acolo, lumea mă crede pe cuvânt. Vrem să fim respectaţi, însă suntem proprii noştri gropari. Voi aţi putea respecta un om care spune despre el însuşi: "sunt cam prost, cam manelist, cam murdar, hoţ, incult,  leneş, beţiv, casa mea este la fel ca WC-ul public, iar idealul meu este să văd nu doar capra, ci  întreaga familie a vecinului la 2 metri sub pământ"? Ca să putem fi respectaţi de alţii, trebuie să  ne respectăm în primul rând noi înşine. Ca oameni, ca popor, ca locuitori ai planetei Pământ. Iar atunci când nu sunteţi convinşi că putem realiza cel puţin la fel de multe lucruri ca orice alt cetăţean al oricărei alte ţări de prim rang din lumea asta, ascultaţi piesa "Mesaj pentru Europa".

Jocul

 Dintre toate soiurile de dependenţă existente, cea mai devastatoare, la fel de periculoasă şi destructivă ca dependenţa de droguri, mi se pare dependenţa de jocurile pe calculator, în special MMORPG. Începi ca orice user, îţi faci un cont, creezi un personaj. Începi să socializezi cu ceilalţi jucători, legi şi dezlegi prietenii, lansezi atacuri, cucereşti castele, planete, insule, faci alianţe, creşti armate. Înainte să îţi dai seama, dacă nu ştii unde să te opreşti, eşti prins într-o lume care nu există. Jocul a devenit, pentru tine, real, iar dependenţa ta nu are legătură cu numărul de ore jucate, ci cu modul în care relaţionezi cu jocul.  Te superi pentru lucruri întâmplate acolo, în matrice. Îţi faci probleme pentru fiecare lucru spus sau nespus de partenerii de joc. Nu mai dormi noaptea de grija armatelor tale plecate să distrugă alte armate. Starea ta de spirit este în directă legătură cu victoriile sau înfrângerile din lumea virtuală. Nu mai vorbeşti decât despre asta, nu te mai interesează decât asta. Nu mai eşti fiinţă umană raţională, ci un personaj care nu există, într-o lume care nu există. Creierul tău nu mai ştie să facă diferenţa dintre biţi şi realitate. Eşti doar o prelungire a calculatorului, chiar şi atunci când nu te afli în joc. Şi, desigur, ca în cazul oricărei alte dependenţe, nu vrei să recunoşti. Negarea. Primul semn că eşti dependent. Nu mai ai prieteni. Nimeni nu îţi mai vorbeşte, în afară de personajele tale din joc. Toţi te privesc, în cel mai bun caz, cu milă. Trăieşti printre fantome, la fel de palid şi de tăcut că ele.
Dacă te recunoşti în oricare 4 din cele 11 puncte de mai jos

-primul tău gând dimineaţa la trezire sau seara înainte de a închide ochii este: "ar trebui să mai cresc armata/personajul" sau "ar trebui să mai aducem nişte oameni în alianţă" sau "oare de ce X s-a supărat pe mine că nu i-am trimis mai multe resurse când nici eu nu am"
-eşti morocănos întreaga zi pentru că cine ştie ce raid nu a ieşit aşa cum doreai tu
- te interesează mai mult părerea despre tine a partenerilor de ghildă decât a oamenilor reali din jurul tău
- nu mai vorbeşti despre aproape nimic altceva decât despre joc
-începi să îţi consumi banii cumpărând tot felul de patch-uri şi tool-uri şi arme extraordinare care nu există decât în cyber sbace.
-primul lucru pe care îl faci când deschizi calculatorul este să intri în joc
-singurii oameni cu care vorbeşti mai mult de 10 minute într-o zi sunt ceilalţi jucători
-ţi-ai schimbat stilul de viaţă ca să poţi să te joci (ore de somn, ore de masă, etc)
- începi diverse acţiuni în joc chiar atunci când poate nu ai foarte mult chef de ele, numai din "obligaţie" faţă de parteneri, de teamă ca ei să nu te ostracizeze
-îţi neglijezi familia, partenerul de viaţă, prietenii, colegii pentru că ai de făcut cine ştie ce chestie în joc
- îţi stabileşti programul zilnic în funcţie de activităţile din joc, în aşa fel încât să nu cumva să pierzi vreun atac, vreo "şedinţa de lucru", vreo activitate "importantă" în alianţa sau ghilda din care faci parte
 
  chiar dacă nu joci decât 2-3  ore din 24, eşti dependent. 
 E timpul să te opreşti.
 Dacă nu poţi să te opreşti singur, atunci cere ajutor.
 Singurul joc pe care îl joci aici este cel cu propria ta minte şi vei pierde. 
Aminteşte-ţi un lucru: Richard Garriott este un geniu care a putut să facă diferenţa dintre lumile creeate şi viaţa reală. Creierul lui oricum funcţionează altfel. Tu eşti doar un om normal. Creierul tău îţi va spune într-o zi: "îmi pare bine că ne-am cunoscut, eu mă mut definitiv în joc".

Goagal frendli (sic!)

 De când am început blogul, nu am fost niciodată curioasă să aflu cum ajunge lumea la el. Stiind ca 90% din cei care se mai rătăcesc printre postările mele sunt oameni care vin la punct ochit, ştiind că nu sunt nici mare blogger nici mare scriitor, ci doar un om care înşiră cuvinte alandala pe o pagină virtuală, partea de SEO şi de ranking chiar nu mă interesează. Dorm foarte liniştită noaptea fără să ştiu dacă am 3 cititori în plus sau în minus, îmi ajung cei care sunt şi îmi sunt dragi şi profit de ocazia asta să le mulţumesc pentru răbdarea de a citi ce scriu eu.
Mulţumesc.
Săptămâna care a trecut însă, m-am gândit să mă uit puţin peste rapoartele prietenului nostru Google şi mi-a părut foarte rău că nu am mai făcut-o până acum. Cine ştie câte minunăţii am pierdut în cei aproape 4 ani de existenţă online.
Să vedem deci cum ajung oamenii în fabrica de vise. Mai pe româneşte, ce cuvinte cheie folosesc.

 
 
 ce inseamnă o gaura mare in vis - Depinde. Unde era, în asfalt sau în stratul de ozon?
 cum se respecta oamenii cu vinzatorii - În care film SF?
 ecouri haine - Am să pornesc de la premisa că te refereai la "ecouri rele". Sunt. Sigur. Foloseşte cuvintele cheie guvern+ecouri+media.
 era un film horror in care daca stergi un mesaj vei muri - Nu era un film, era trista realitate. Dacă nu mă crezi, şterge mesajele primite de la iubita ta (dacă eşti flăcău, desigur) şi aşteaptă efectul.
 faisbuc de fata - Încearcă la o agenţie matrimonială. Zic şi eu...
 filme de groaza de 3 ore - Orice miting, grevă, mişcare de protest care are loc într-o zi în care tu ai extrem de mult de alergat prin oraş cu maşina. Le găseşti anunţate în presă de obicei.
  frumu frumu dragu dragu - Ok, mă declar învinsă. Ce ai vrut să cauţi de fapt?
 gaura neagra de la polul nord - Când o găseşti să anunţi Discovery, ai mari şanse să câştigi un premiu Nobel pentru descoperiri ştiinţifice epocale.
 gaura neagra din aprilie 2011- Ai uitat să specifici dacă e vorba de aia din bugetul de stat sau aia din creierele românilor
 gaura ozon traseu - Zicea că trece şi pe la noi, dar s-a răzgândit. Mai multe nu ştiu, sună şi tu la PR-ul ei.
 stiati ca gauri in ozon - Nu!! Tu ştiai?!?Şi nu ne-ai spus?!? 
 gaura neagra din ozon - Ok, deja devine redundant şi foarte horror şi nu ştiu dacă să dau vina pe profesorul vostru de geografie din clasa a 5-a sau pe ziariştii care nu au ajuns la ora de geografie niciodată.
 ioana munteanu cantece crestina - NU. Deci NU. Serios.
vise deteam boboane la mort - Naşpa. Înseamnă că e cazul să închizi urgent calculatorul şi să te ascunzi sub pat cu un manual de limba română sau măcar un dicţionar.
 vise caini vagabonti - Te înţeleg perfect şi eu am acelaşi coşmar, zilnic, doar că nu în timp ce dorm. Mai am unul: analfabetismul.
www.faisbuc.rro - Chiar ai reuşit să găseşti site-ul?
 faisbuc filme porno - Mă îndoiesc sincer, cunoscând politica respectivului site care apropos, este Facebook, dar dacă zici tu...
 film crocodil in canalizare - Nu e. Cel mult şobolani şi aurolaci. Asta în România. Dacă ai să încerci în engleză, ca să înţeleagă şi Google ce cauţi, probabil ai oarece şanse să găseşti şi filmul.

Non-eco

Prin anii '70, era la modă să fii hippie. Îţi puneai o floare în păr, trăgeai blugii evazaţi (întotdeauna am fost de părere că primăriile ar fi trebuit să le plătească ceva oamenilor aia pentru contribuţia adusă la măturatul străzilor ) şi plecai în Tibet să te integrezi cu absolutul. Sau cu guru-ul. 
 În anii '80, reminescenţe ale curentului hippie au devenit modă: consumul excesiv de droguri şi lipsa de identitate sexuală. Tot în acea perioadă au apărut primii hackeri, primele reţele publice, primele calculatoare accesibile consumatorului "casnic", ne-a vizitat cometa Halley, s-a lansat MTV, a fost ucis John Lennon, s-a încercat uciderea Papei Ioan Paul al II-lea şi au avut loc primele mişcări sociale generate de indiferenţa autorităţilor la răspândirea îngrijorătoare a unei boli care mai târziu a fost supra-numită "boală secolului". Teoretic, fiecare secol, a fost marcat printr-un curent social, cultural, muzical, artistic, economic. Chiar şi Evul Mediu. Atunci era la modă arderea pe rug aplicată ca metodă coercitiva. Câteodată mă întreb dacă era chiar aşa o mare greşeală. 
 Cam ăsta a fost secolul XX , în mare: o combinaţie mai mult sau mai puţin fericită între muzică, ţopăitul printre religii diverse ca până la urmă să descoperi că nu crezi în nimic, bomba nucleară, literatura SF, masacrul de la  Columbine,  dependenţa de droguri, internet şi telefon mobil şi desigur să nu uităm controversata aselenizare.
 Secolul XXI are o singura modă (cel puţin până acum): toată lumea este ecologistă. Probabil în cărţile de istorie de peste 400 de ani primele două decade vor fi numite "verzi" şi nu va fi o aluzie la ceva care se fumează sau se îmbracă. Pur şi simplu, absolut toată lumea trebuie să fie "eco-friendly". 
 
 "- Ce faci azi? 
  - Păi nu ştiu, cred că stau în casă 
  - Hai să ieşim undeva, poate dăm o fugă până la Sinaia să ne mai răcorim
  - Nu că am vândut maşina, am devenit ecologist/ă 
  - Cum?!? 
  - Stai două minute să dau drumul la aerul condiţionat, că mor de cald şi îţi explic. " 
   
 În secolul XXI, la începutul lui, pasiunea noastră este să salvăm tot ce se poate salva. Căţei. Delfini. Vama Veche. Natura.

"- Iubito, mi-a fost dor de tine
 - Oh...
 - M-am gândit tot timpul la tine când am fost la conferinţa aia despre salvat copacii. 
 - Oh...
 - Uite, ţi-am adus ceva să vezi cât de dor mi-a fost
   - Vaaaiii, ce buchet frumos de flori!! "

Suntem ecologişti. Nu ajungem la acţiuni de ecologizare decât dacă ne-am rătăcit pe acolo sau, în unele cazuri, dacă vrem să impresionam vreo noua cucerire. Nu am plantat niciodată un copac şi în general ni se cam fâlfâie de soarta balenelor, a tigrilor siberieni, a corcoduşilor sălbatici şi a şocâtilor de câmpie. Deschidem televizorul în fiecare seară şi ne indignam când vedem acte care nu cadrează cu modelul nostru eco de gândire. După care ne ducem la frigider şi deschidem o bere. Aruncăm nonşalant hârtiile pe stradă şi nu ne-am apleca nici morţi să adunăm vreun PET pe care cineva, voit sau nu, l-a "scăpat" pe lângă coşul de gunoi. Pledăm pentru soarta copacilor în timp ce aranjăm în vază florile rupte de la locul lor şi condamnate la moarte ca să ne satisfacă nouă un capriciu. Pledăm pentru animale în timp ce ronţăim fericiţi grătarul duminical de la marginea oraşului şi tot atunci pledăm pentru diminuarea poluării, că e weekend şi merge o discuţie  semi'telectuala. Pledăm pentru apararea drepturilor animalelor fără rasă si fără stăpân mângâind afectuos dulăul personal posesor de arbore genealogic mai stufos decât al Casei Regale. Vorbim, din spatele unui monitor care consumă curent, despre efectul de seră, reducerea consumului şi dezastrele provocate de inconştienţa umană.
Suntem ecologişti: în loc să mergem cu maşina alegem să mergem  pe jos şi pe chestia asta nu pierdem niciodată ocazia să ne lăudăm.
Dragii mei prieteni "eco", hai să vedem cât de "friendly" sunteţi: renunţaţi la tv, la maşina de spălat, la frigider, la curentul electric, la blender, la apa curentă, la calculator, la telefonul mobil, la fierul de călcat, la deodorante şi parfumuri, la săpun făcut din altceva decât leşie, la tot mobilierul din lemn pe care îl aveţi în casă, la absolut orice obiect de îmbrăcăminte sau accesoriu făcut din lâna, piele, bumbac, renunţaţi, doamnelor, să mai cereţi flori şi renunţaţi, domnilor, să le mai cumpăraţi, mergeţi în fiecare vară să prestaţi muncă de voluntariat la "pieptănat" nisipul, salvat steluţe de mare, pupat în bot delfini, nu mai ucideţi ţânţarii, sunt fiinţe vii, fac parte din ecosistem, lăsaţi în pace şobolanii, gândacii, păianjenii, renunţaţi la apartamentele voastre confortabile de la bloc şi plecaţi să trăiţi în sânul naturii, nu mai mâncaţi carne, de fapt nu mai mâncaţi nimic din ce este viu, treceţi pe pastă din aceea pe care o papă cosmonauţii .
Atunci am să vă cred şi am să mă plec cu respect în faţă voastră. Eu recunosc cinstit ca nu aş avea nervi să fac aşa ceva. Prefer să plantez copăcei, să strâng gunoaie, să ridic sticlele lăsate de alţii pe bănci ca sa  le duc la coşul de gunoi,  să salvez când pot un animăluţ, să fac un gest de curtoazie de  Ziua Pământului, pentru  îmi place atmosfera,  non-eco dar foarte "friendly", care se creează la evenimente de genul acesta, nu pentru aş crede cu adevărat că foloseşte la ceva. Atâta vreme cât nu o fac 6 miliarde de oameni în acelaşi timp şi  nu o oră, ci vreo două săptămâni minim pe an, chiar nu are efect şi nici nu sensibilizează pe nimeni. Apropos de asta, cel mai tare mă amuză diversele televiziuni care transmit live cum toată lumea stinge lumina şi se declară total de acord cu acest gest.
"- Noi suntem televiziunea x şi va anunţăm live ca susţinem din tot sufletul Ziua Pământului" .
Mulţumim că ne anunţaţi live, dar se presupune că noi am oprit orice consumă curent, timp de o oră, deci nu avem cum să vă vedem,  iar voi, ca susţinători declaraţi ai evenimentului, se presupune că nu emiteţi timp de o oră decât dacă aţi descoperit vreo metodă SF să o faceţi fără să folosiţi deloc curent electric.
Acesta fiind zise, eu  mă declar complet non-eco. De fapt, singura mea legătură cu "sindromul eco" este că îmi place culoarea verde.

Poveste din cartierul virtual

 Cândva ne plăceau copacii înfloriţi. Îi aşteptam în fiecare primăvară. Alergam prin parcuri să îi vedem, să îi atingem. Scuturam crengile, ca să plouă cu roz şi alb, râdeam soarelui şi albinelor. Azi, ne plac la fel de mult copacii înfloriţi. Avem sute de poze cu ei. Dacă nu avem noi, au alţii. Alergăm către monitorul calculatorului ca să îi vedem. Marcăm cu un "like" ploile virtuale de flori şi plecăm în grădina virtuală ca să plantăm şi noi câţiva zarzări, care nu ştiu să îşi scuture crengile dar au avantajul de a creşte instant. 
 
 Cândva, dacă eram trişti, ne căutam cei câţiva prieteni ca să le vorbim, să îi privim, să simţim căldura unui glas, a unei atingeri. Azi facem la fel. Glasul e cam metalic, iar căldura nu mai vine decât de la unitatea pc-ului, însă ne putem lăuda cu sute de prieteni pe care nu i-am privit niciodată în ochi.
 
 Cândva, dacă ne despărţeam, stăteam două zile în casă furioşi sau trişti sau beţi (în funcţie de caracter, sex şi preferinţe) apoi plecam hai-hui să ne căutăm prietenii. La un moment dat, cineva întreba "dar unde e ea/el, nu vine?" şi acela era momentul când toată lumea afla, dintr-un oftat, că suntem din nou listaţi pe bursa relaţiilor. Putea totuşi să dureze zile întregi sau chiar săptămâni până când altcineva în afară de cel mai bun prieten îşi dădea seama. Azi ne despărţim la fel şi stăm furioşi, trişti sau beţi, însă află toată lumea imediat. Despărţirile se întâmplă din două click-uri: unul ca să deselectam "in a relationship" şi altul ca să marcăm "single". Simplu. "Ce are y de e supărat/a? - Păi nu ai văzut că şi-a schimbat statusul? -Nu ştiam, când s-au despărţit? -O, de mult, de vreo 2 ore". 
 
 Cândva, plecam în vacanţă sau concediu pe furiş, nu ştiau decât cei care ne însoţeau. Ne întorceam arşi de soare şi de vânt, veseli, cu un munte de amintiri, aşteptam cu inima bătând să vedem pozele. Ne întâlneam la terase, căram după noi albumele, poveştile. Şi azi plecăm în concediu. Dacă nu plecăm noi, pleacă alţii şi nu trebuie să aşteptăm câteva săptămâni ca să vedem pe unde au fost. Din toate definiţiile virtualului, iat-o pe cea care mie mi se pare perfectă:  "un concediu pe feisbuc; te duce unde vrei, doar să găseşti persoana cu pozele potrivite şi e gratis". Chiar aşa. De ce să ne mai chinuim noi, când sunt alţii care văd în locul nostru. Mai trist va fi când nimeni nu va mai vrea să vadă, pentru că totul e pe internet.  Da, numai pe internet.
 
 Cândva, ne bucuram din suflet când, de ziua noastră, eram sunaţi sau ni se bătea la uşă şi descopeream că avem mulţi prieteni care ne spun "la mulţi ani". Şi azi avem mulţi prieteni care o fac. Nu ne mai simţim la fel de bine şi nu mai e aceeaşi bucurie adusă de "şi-a amintit, m-a sunat, a venit la mine". Nu contează. Avem mulţi prieteni. Inclusiv boţii impersonali care trimit mesaje preformatate ne sunt prieteni. Şi ei ne spun "la mulţi ani".
 
 Cândva, aveam animale reale, biciclete reale, căsuţe de păpuşi reale, făceam castele de nisip reale, ne certam, ne împăcăm, iubeam în realitate.  Azi, suntem doar un mănunchi de emoticonuri care au uitat să trăiască. 
 
  Cândva, ascultam Pink Floyd şi ne gândeam cât de singur trebuie să fii când între tine şi lume se află un perete. Azi, tot ceea ce mai avem sunt "pereţii". Ai noştri. Ai prietenilor. Ai lumii întregi. Punem pe ei link-uri către "The Wall" fără să observăm cât de ironic este gestul nostru.
 
 O vreme, m-am lăsat şi eu prinsă în hora de biţi. Azi, voi dărâma peretele. Pentru ca nu mai vreau să mă joc. Pentru că îmi place să simt, să văd, să ating zarzări înfloriţi. Pentru ca te iubesc real, nu virtual.
 
 
                                       Două puncte cratimă paranteză.
 
                                                    Sfârşit

Teama de cealaltă privire

 În ultimii ani, oamenii au uitat să vorbească faţă în faţă. Totul se întâmplă pe tărâmul lui "Bit&Byte". Este o teamă permanentă de privit în ochi, teamă de a fi alături la o cafea, teamă de a folosi cuvinte care se şi aud, nu doar se scriu. Zâmbetul, unul din cele mai frumoase mesaje pe care un om îl poate transmite altui om, a devenit doar o reprezentare grafică. Câţi dintre cei care îşi zâmbesc o dată la 3 litere pe messenger o fac şi dacă se întâlnesc în real? Câţi dintre cei care discută despre aproape orice pe internet au curajul să reia aceeaşi discuţie atunci când între ei şi interlocutor nu se află un ecran? Ascunşi în spatele zidului, fals apăraţi de iluzia comodă a ideii că, fiind vorba despre conversaţie  virtuală, cele spuse rămân la fel de virtuale, am uitat să comunicăm cu adevărat. Despărţirile se petrec prin intermediul unui SMS. Prieteniile se fac şi se desfac pe Facebook. Lumea noastră se învârte între bloguri, Twitter, Hi5, suntem o matrice fără personalitate şi fără (mai ales fără asta) magia care nu apare decât atunci când priveşti pe cineva în ochi. Cunosc oameni care s-au certat definitiv pentru că unul a spus ceva pe chat, celălalt a înţeles şi nu prea şi amândoi au aflat, mult prea târziu, că de fapt cele spuse aveau cu totul şi cu totul alt sens, însă era greu de depistat asta fără ca privirile să se întâlnească. Cunosc soţi şi soţii care au divorţat pentru că unul din ei a găsit un mail care în realitate era complet inofensiv, însă scos din contextul întregii poveşti părea o trădare. Cunosc prieteni de-o viaţă care nu şi-au mai vorbit niciodată pentru că un singur cuvânt a fost înţeles pe dos. Sunt de acord că este necesar să comunicăm repede unii cu alţii şi că pentru asta este util să avem diverse conturi pe diverse platforme de gen. Nu sunt însă de acord cu discuţiile importante purtate în acest fel. Pentru ca ele să nu strice relaţii de afaceri, iubiri, prietenii, este neapărat necesar ca cei doi să fie faţă în faţă. Orice ar fi de spus, dacă nu poţi spune sincer privind în ochi atunci în mod sigur nu poţi spune sincer nici pe messenger. Este într-adevăr uneori nevoie de cumplit de mult curaj ca să vorbeşti. Însă astea sunt părţile frumoase. Gestul. Viaţa. Bătaia de inimă. Teama de cealaltă privire. Fără ele, suntem doar maşini şi am putea la fel de bine ca în loc de "bună dimineaţa, te iubesc" să scriem 01000010 01010101 01101110 01000001 01000100 01101001 01001101 01101001 01101110 01000101 01000001 01110100 01000001 01110100 01000101 01101001 01010101 01000010 01000101 01010011 01000011.
Înseamnă exact acelaşi lucru.

Din nou ecouri

Ea are cel mai frumos nume din lume: Ioana Maria. S-a nascut pe 15 iulie 2008, insa bucuria celor care o asteptau s-a transformat in cosmar in secunda in care a vazut lumina zilei. Asta pentru ca Ioana Maria s-a nascut fara o manuta. Povestea ei o gasiti aici
De asemenea, Ioana Maria are si doua conturi de Facebook: unul personal si unul facut special pentru a o ajuta

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Esti tanar. Vesel. Ai planuri de viitor. Ai absolvit o facultate si ti-ai planificat viata pe foarte multi ani de acum inainte. Intr-o zi, totul se darama, sub povara unui singur cuvant: cancer.

Andi are 25 de ani.
Mai jos este povestea lui, asa cum a fost scrisa de prieteni.

"Totul a inceput de la o chestiune relativ minora. Mici dureri in partea dreapta, langa coasta, de care se vaita mai in gluma, mai in serios si o zi intreaga de ajutat o persoana in a cara cateva frigidere au dus la o vizita la spital. A primit un raspuns rapid si ferm:hernie abdominala.Doctorul l-a calmat si i-a spus ca e nevoie doar de o minora interventie chirurgicala si va scapa rapid.Asa ca nu la mult timp,a avut loc operatia la Spitalul Judetean din Ploiesti.Din pacate,graba sau siguranta doctorilor i-a determinat sa nu mai faca ecografie inainte de operatie. Am ajuns in fuga la spital,iesisem de la scoala si eram sigura ca o sa il regasesc pe Andi,cel care glumeste,plin de energie pozitiva.Am gasit-o in schimb pe mama lui plangand.”Ceva nu e bine”,mi-a spus si atunci am stiut ca lucrurile se vor schimba.

Dupa analize,atat la Ploiesti,cat si la Spitalul Clinic Judetean Nr. 1 din Timisoara,a venit si rezultatul biopsiei.Asa s-a facut ca, inainte de ziua lui de nastere,inainte sa implineasca 25 de ani,doctorii au pronuntat niste cuvinte mult prea grele pentru orice om:este cancer.De fapt,diagnosticul este mult mai complex decat atat.Ficatul lui,desi nu este cel al unui fumator sau al unui alcoolic,este afectat de ciroza.O hepatita B,nedepistata,pe care o avea de cand era mic,este de vina.Toti anii ce au oferit acestui om atata fericire si veselie au tinut ascuns un groaznic cosmar.

Andi este diagnosticat cu ciroza hepatica virusala HBV compensata, hepatocarcinom de lob hepatic stang si tromboza de vena porta stanga.

Poate ca par prea multe detalii,insa sunt prea putine pentru a intelege prin ceea ce trece.Acum, Andi are nevoie de un transplant de ficat.Nu se poate face aceasta interventie in Romania deoarece ar insemna o lista de asteptare care,in conditiile afectiunii lui,nu ii ofera nicio sansa,iar aparatura si resursele necesare recuperarii sale -incomensurabil de importante- nu sunt disponibile in momentul de fata la discretie pentru pacienti in tara,fapt ce reprezinta un risc mult prea mare, timpul lucrand acum impotriva lui. Asadar,sansa lui Andi este in Germania,unde doctorii sunt convinsi ca il pot opera si il vor ajuta in recuperare astfel incat poate peste luni bune, el sa inceapa sa se refaca.Fireste ca exista un “dar”…Si acest dar este egal cu o suma de bani uriasa, necesara operatiei si al tratamentului de refacere, acest dar valorand 150.000 de euro. Sunt foarte multi bani pentru Andi, dar nu o suma imposibila pentru noi toti, ceilalti care ii suntem alaturi. Doar ca avem nevoie si noi la randul nostru de speranta si rugaciunile dumneavoastra, si orice fel de ajutor ne puteti oferi.

Mi-e dor de Andi care isi cauta,ca orice absolvent de Politehnica in perioada asta,un loc de munca,cu care imi faceam planuri de viitor ,mi-e dor de Andi care nu sufera din cauza durerilor,care nu se chinuia sa se odihneasca sau sa manance.Mi-e dor de Andi jucand baschet,de Andi care incerca sa ma invete sa dansez chiar daca stie ca sunt lipsita de ritm.

Nu pot decat sa va rog sa actionati asa cum considerati dumneavoastra, gandidu-va, chiar si pentru o clipa la ce ar insemna sa treceti printr-o astfel de situatie. Sansele ca el sa fie bine sunt foarte mari, insa depind enorm de cei din jur. Cu tot riscul de a ma exprima cliseic, orice ajutor reprezinta o sansa in plus ca Andrei Teodoroiu sa se vindece."

Mai multe informaţii puteţi afla de aici.

Daca nu ai cum sa ii ajuti altfel, fii macar ecou, spune si altora.
"Fiecare dintre noi poate face diferenta. Chiar si tu."

Gaura (neagră) din stratul de neuroni

Ştiaţi că găurile din stratul ozon se plimbă? Călătoresc, aşa, prin lume, se mai opresc puţin deasupra câte unei ţări, dacă le place stau mai mult pe acolo, dacă nu o iau din nou la picior în căutarea unor locuri mai primitoare. Sunt atât de deştepte, încât una din ele a mutat Antarctica la Polul Nord. Moş Crăciun a fost extrem de nedumerit când s-a trezit şi a descoperit că îl vizitează Polul Sud. S-a spălat bine de tot pe ochi, şi-a pus ochelarii, s-a scărpinat în barbă, s-a uitat din nou pe fereastră. Nu, elfii nu au făcut nicio glumă, chiar dacă se apropie 1 aprilie. Nu l-au dus cu tot cu reni în altă emisferă. S-a uitat pe monitorul calculatorului, unde titlul ştirii acoperă un sfert de ecran: "gaura de ozon de la Polul Nord care se află deasupra Antarcticii...". A oftat resemnat, întrebându-se (în gând, nu cumva o jignească) de ce găurile din stratul de ozon nu studiază geografia în clasele primare şi i-a oferit o cafea. Gaura din stratul ozon a mulţumit politicos, apoi şi-a studiat harta. Şi-a dat seama nu îşi va putea respecta itinerariul şi că a calculat greşit timpii traseului pe care îl are de parcurs. A pus mâna pe telefon şi a anunţat că în România nu mai poate ajunge în 2 zile, adică la finalul lui martie, aşa cum avea programat. Îi pare foarte rău de încurcătură, dar va întârzia 5 zile. Între timp, dacă tot mai întârzie, rugămintea ei este să se verifice numele pe care s-a facut rezervarea la hotel, pentru că ea se numeşte "gaura din stratul de ozon", nu "gaura de ozon", s-a făcut o confuzie, aia e sora ei mai mică şi puţin oligofrenă care nu prea ştie să vorbeşte (sic!). Nu se supără nimeni, nu? Oricum noi suntem ocupaţi să reinventăm din nou (sic!) medicina, să facem ceva schimbări în glandele lacrimale şi să punem la cale experimente stil Menghele pentru a modifica genomul uman şi a putea da ştirea "bombă" că Liz Taylor a murit din cauză că "lichidul din interiorul ochilor actriţei a suferit o mutaţie genetică ". Poate după aia cumpărăm o carte de engleză, ca data viitoare să traducem corect: "Taylor's large, liquid eyes, had the unusual benefit of a genetic mutation". Eventual şi una de biologie, ca să nu ne mai trezim invadaţi de cine ştie ce minerale modificate genetic de extratereştrii pacifici. La final, vom dărâma mitul potrivit căruia intreaga Terra este înconjurată de un strat de ozon: "Stratul de ozon, care se subţiază cu o viteză foarte mare şi care se află deasupra Antarcticii (...)". (Serios, gaura asta din stratul de ozon e chiar...neserioasă. Nici măcar la al doilea articol pe care l-a scris nu s-a prins că Polul Nord nu se află la Polul Sud şi invers).
După care mutăm măsuţa în sufragerie, mutăm baia în hol, bradul îl mutăm pe balcon şi aranjăm cu vecinul să facem un transplant de bucătărie. V-am pupat. Mă duc să mut grădina pe masă si să operez pe cord deschis o ridiche. C-aşa-i în tenis.

Later edit: Potrivit unei stiri de ultima ora, "gaura din stratul de ozon formată deasupra Polului Nord ajunge astăzi deasupra României." Iata ca pana la urma este o persoana serioasa si a facut tot posibilul sa isi respecte orarul stabilit. Este vesela, vioaie si pusa pe sotii. Dupa ce l-a deturnat pe Mos Craciun, s-a gandit ca nici noi nu prea stam bine in zona carpato-danubiano-pontica si s-a oferit sa ne rezolve toate problemele mutandu-ne in alta parte: "În ceea ce priveşte pierderile de ozon în spaţiul de deasupra României nu este cazul să ne facem niciun fel de probleme. Vorbim de un indice de radiaţie cuprins între 1,4 şi 5,5 în sudul peninsulei Scandinave." Mie imi place de ea. Imi aminteste de Eugen Ionescu. "-Et la cantatrice chauve? -Elle se coiffe toujours de la même façon."

Când asculţi liniştea

Înainte de venirea zorilor, pământul tace. Timpul se opreşte suspendat undeva între intunericul nopţii şi primele raze de soare. Dacă apleci urechea atent către în afară, poţi auzi liniştea. E o clipă asemeni unei picături de rouă. Limpede, preţioasă, efemeră. Undeva, în lume, înfloresc cireşi. Se ţes şi de destrăma vise. Se moare, se iubeşte, se nasc speranţe şi se dărâmă castele. Undeva în lume există un val care vine şi într-o secundă distruge întregul tău univers cunoscut. Verdele se transformă în noroi şi cenuşă. Balanţa se clatină şi nimic nu mai este cum a fost înainte. În locul în care liniştea dansa printre culori delicate, e acum vuiet de mare, scâncet de planetă bolnavă sau zgomot strident de fiare răsucite tembel prin iarbă, de sirene, de moarte şi totul se transformă din "mâine" în "prea târziu".
Închide ochii. E linişte. Adun-o în suflet şi îmbracă-te în ea. Înfloreşte un cireş şi zboară o mie de cocori. Lângă un pat mic, o lampă de veghe luminează chipul unei mame care îşi adoarme puiul cu glas legănat, de poveste. Undeva, în lume, răsare soarele. Se nasc îngeri. Zâmbeşte-le.

Pasiunea pentru mister naşte...situaţii comice sau drame

Printre multele obiceiuri umane care mi se par fascinante, e şi cel al căutării de sensuri ascunse acolo unde nu există. În 9 din 10 cazuri, e o pasiune destructivă, atrage o mulţime de neplăceri. "Afară plouă." zice el. "Iar încearcă să găsească motive să nu mă scoată în oraş. E clar, nu mă mai iubeşte." gândeşte ea. De aici până la o despărţire fulminantă cu surle şi trâmbiţe nu e decât un pas, pentru că, de obicei, ea începe să facă reproşuri înainte ca el să aibă timp să adauge: "ar trebui să luăm taxiul când ieşim, ca să nu aşteptăm autobuzul în ploaie". Întâmplător, el nu făcuse decât să constate starea vremii. Fără sensuri duble. Fără intenţii absconse şi fără încercări de sustragere de la "îndatoririle" de cuplu. "Luna asta am făcut vânzări puţine. " zice patronul. "Uite al naibi, iar încearcă să ne micşoreze salariile. E clar, îmi dau demisia, aşa nu se mai poate." Acţionezi, dar ce faci dacă, după ce ţi-ai dat demisia, auzi de la foştii colegi că unicul efect al lipsei de vânzări a fost reducerea stocului de consumabile şi că dacă ai fi avut răbdare până la şedinţa de a doua zi....?
Unele lucruri nu ascund nimic. Sunt cuvinte care spun exact ce vor să spună şi nimic mai mult. Simple constatări, simple afirmaţii, fără nimic în spatele lor.
"Dacă muntele vine la tine şi nu eşti Mahomed ar fi o idee bună să o iei la goană: sigur e avalanşă." Serios, chiar nu ştiaţi bancul? Nu că nu m-ar fi amuzat deducţiile logice pe marginea subiectului şi încercările de a afla cine e muntele şi cine e Mahomed şi la cine mă refer şi ce am vrut să spun cu statusul ăsta...

P.S. La mulţi ani, tata. Serios.

Zăpada zânelor

Se spune că, dacă mai e zăpada în ziua de Dragobete, zânele sunt de vină pentru existenţa ei. Chiar mă întrebam cum, după atâta soare, iarna a decis să revină în forţă şi să toarne peste noi alte câteva tone de fulgi pufoşi. Acum îmi e clar: o zâna mică şi ghiduşă şi-a băgat aripioarele în oala cu anotimpuri şi a cam greşit ingredientele. În loc de două uncii de ploaie de primăvară şi trei fire de ghiocel, a pus în fiertura magică nişte scame din cojocul Babei Dochia. De asta nu trebuie lăsate zânele mici să facă ce au chef. Mereu încurcă treburile şi zăpăcesc lumea.
Se mai spune că zăpada strânsă şi topită în această zi e foarte bună pentru spălat pe faţă tot anul, ca să fii blând, drăgăstos şi ca norocul Dragobetelui să te însoţească până la următoarea naştere a primăverii. Tot azi, păsările încep să îşi construiască micile locuinţe pentru pui. Ursul iese din bârlog şi mormăie la copaci, restul animalelor ţopăie fericite prin pădure în căutarea "perechii ideale". Este o zi în care nu ai voie să te cerţi, nu ai voie să fii supărat, nu ai voie decât să iubeşti. Ştiu, nu e atât de cool ca Valentine's Day, practic nu se întâmplă nimic interesant, nu sunt zdrăngănele rozalii şi inimioare "fluffy". Dragobetele nu are decât ghiocei, rândunele şi primăvară. Mulţi ar spune că e o sărbătoare ştearsă şi anostă. Eu aş spune că este o declaraţie de dragoste pentru noi toţi, venită din partea naturii care se trezeşte la viaţă. Între o sărbătoare sclipicioasă, cu gesturi "mari" şi cuvinte care sunt uitate până a doua zi şi una care aduce lumină, copaci înfloriţi şi ghiocei, eu o aleg pe ultima. În plus, ultima oară când verificasem România era ţară de rit creştin-ortodox. La noi nu există sfinţi Valentini prin calendar. Dacă totuşi vreţi să legaţi Dragobetele de vreun sfânt, ziua de 24 februarie pentru biserica ortodoxă înseamnă Aflarea capului lui Ioan Botezătorul. Nu că aş ţine eu partea religiei, dar dacă tot serbăm sfinţii altora, o să ajungem până la urmă să declarăm 4 iulie Ziua Naţională a României.
Am uitat ceva?
Da. Ceva insignifiant. Nu zic eu că e aşa. Zic "jurnaliştii".
Ieri ne-a părăsit unul din cei mai valoroşi oameni de cultură pe care îi aveam. Iertare că am scris despre asta doar la final, la rubrica "fapt divers". Am luat şi eu exemplu de la presă, care a "pierdut" ştirea undeva între ultima bârfă mondenă legată de un anume divorţ şi arestarea unui oarecare interlop.
A fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor. A scris prefeţe şi studii introductive pentru romane şi culegeri de povestiri semnate de Edgar Allan Poe, Edmond About, Villiers de l'Isle-Adam, Mark Twain, J.H Rosny-Aine, R.L. Stevenson, Stanislaw Lem şi alţii. Prozele şi studiile lui au apărut în peste douăzeci de ţări. I s-au decernat marele premiu al Ministerului Culturii şi Artei din Polonia (1973), premiul special "Aripile de aur ale fanteziei" (1980) şi premiul "World F" (Brighton, 1984), pentru întreaga sa activitate în domeniul SF-ului. Fan împătimit al lui Jules Vernes, a publicat zeci de studii legate de opera şi viaţa acestuia. Monografia "Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" a fost tradusă şi publicată în Italia. Studiile lui despre cele 4 romane semnate Jules Vernes în care acţiunea se petrece în România sunt cunoscute la nivel mondial, iar în anul 2004 a publicat o lucrare care completează aceste studii, intitulată "Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti", prin care arată întregii lumi locurile, tradiţiile şi lucrurile frumoase din această ţară. Am avut onoarea să stau de vorba cu el cândva şi m-au fascinat privirea albastră pierdută printre stele şi rachete, glasul cald, extraordinarul talent de a naşte imagini în cuvinte, pasiunea şi forţa care clocoteau în el ca un vulcan. Drum bun, Ion Hobana. Fie ca paşii spre alte planete să-ţi fie mângâiaţi de zăpada zânelor.

Spleen de primavară

Mi-e lehamite
de oamenii care se plâng mereu fără să încerce să schimbe nimic,
de strada pe care nu văd niciodată coşuri de gunoi, măturători sau maşini de la REBU,
de privirile mereu în pământ ale oamenilor care trec pe lângă mine,
de neputinţa de a îi ajuta pe cei pe care îi iubesc,
de ţara în care totul "trebuie" şi nimic "nu se poate",
de adolescenţii care nu au auzit niciodată de Cireşarii, în schimb ştiu exact ce culoare de chiloţi preferă Moni,
de zilele identice care trec una după alta, iau totul şi nu aduc nimic,
de copacii fără frunze şi fără pădure,
de ploaia care promite mereu că vine şi nu mai ajunge,
de motanul care se încăpăţânează să mi se aşeze pe tastatură, pe mâini sau pe mouse când lucrez,
de zidurile goale şi neprietenoase ale blocurilor,
de ştirile stupide pe care le citesc/aud zilnic,
de cei care ştiu să reproşeze atunci când greşeşti, însă uită să îţi mulţumească atunci când îi ajuţi,
de mi-au vs pisică(miau), mi-am vs gustos(miam-miam), te-am vs echipă(team), cf, bn, u, k, tz, y,
de "nu am cum", "nu am când", "nu ştiu", "nu e treaba mea", "nu mă interesează",
de primăvara care nu mai vrea să înceapă,
de reclamele roz cu iz de bomboane mucegăite uitate în noptieră pe care le-am văzut în ultima săptămână,
de aşteptare,
de faptul că nu înţelegi nimic din ceea ce tot încerc să îţi spun, sau nu vrei să înţelegi, sau nu te interesează,
de gripă,
de "cei mai iubiţi fii ai boborului" care de 21 de ani spun multe şi nu fac nimic,
de ieri, de azi, de mâine,
de vise şi de cântece,
de scaunul care nu vrea niciodată să mă lase să îi fixez spătarul,
de "activiştii" asociaţiilor umanitare care fac chestionare şi "cauze" pe facebook însă trec pe lângă un copil bolnav fără să se uite la el,
de zgomotele prea stridente şi prea redundante ale oraşului,
de legile nedrepte care trec de Parlament ca raţa prin apă,
de mişcările sociale fără scop, fără finalitate, fără scânteie,
de lipsa acuta de idealuri,
de zilele în care nu am chef de nimic,
de cei care mă privesc fără să mă poată vedea,
de comentatorii împătimiţi care care scriu pe marginea a orice, fără să ştie despre ce e vorba şi fără să aibă măcar habar cum să lege două cuvinte în limba romană,
de spitalele în care copii sunt lăsaţi să ardă de vii, iar bătrânii sunt bruftuluiţi că nu mor mai repede,
de cuvinte împrumutate din alte limbi şi folosite cu sau fără rost, asemeni celui pe care l-am pus şi eu în titlul acestei postări, deşi puteam foarte bine să spun "depresie", "amoc", "nervi", tristeţe"
de mine, de tine, de ei.
Mi-e lehamite până şi de această perpetuă stare de lehamite de care nu mai reuşesc să scap.
Hai să (ne) râdem. Înainte să ni se facă lehamite şi de asta. Măcar atât mai putem face.

The Ten Commandments of Blogging
1.I am Google and you shall use no other platform but Blogger.
2.You shall not think that Problogger, Seth, nor Lifehacker have the final word on blogging. They don't!
3.You shall not use the name of Google nor any of its related products (AdSense, AdWords) in vain.
4.Remember your Sitemap index and keep it clean for bots.
5.Honor your meta element.
6.You shall not delete your blogs nor move them to Word Press.
7.You shall not mix CSS, XML, nor any invalid, potentially dangerous script.
8.You shall not steal (republish) thy neighbor's text, images nor any content.
9.You shall not spam about lottery prizes in England and Nigeria, nor use rumor, hype, and false promises în linkbaiting.
10.You shall not covet thy neighbor's Google, Technorati, or Alexa ranking, his Feedburner subscribers, nor shall you covet thy neighbor's blog design.
*am lăsat textul netradus ca să nu îşi piardă "savoarea"

Tipuri de femeie IT
Femeia-Internet: de cele mai multe ori este greu accesibilă
Femeia-Server: e mereu ocupată când ai nevoie de ea
Femeia-Windows: toţi ştiu că nu e utilă şi nici performantă, dar nimeni nu poate trăi fără ea
Femeia-Excel: poate şi ştie multe, dar e folosită doar pentru cele mai simple activităţi
Femeia-Word: are întotdeauna pregătită o surpriză şi nimeni nu o înţelege în întregime
Femeia-DOS: toţi au avut-o odată, dar azi n-o mai vrea nimeni
Femeia-Virus (se instalează de obicei ca Soţie.exe, însă poate metamorfoza şi în Logodnică.dll sau Iubită.exe): vine când o aştepţi mai puţin şi consumă toate resursele fizice şi virtuale
Femeia-Scandisk: e bună şi vrea doar să ajute, dar nimeni nu ştie precis ce face
Femeia-Screensaver: nu e de folos, dar te binedispune
Femeia-Harddisk: nu uită niciodată nimic
Femeia-Joystick: pricinuieşte bătături în palmă şi febră musculară la braţe
Femeia-Password: crezi că eşti singurul, dar jumătate din populaţie o cunoaşte deja
Femeia-User: nu face nimic ca lumea şi cere prea mult
Femeia-E-Mail: din 10 lucruri pe care le spune, 8 sunt gunoi

Când chitările plâng...

Eram mică atunci când am auzit prima oară "Parisienne Walkways". Nu ştiam cine cântă, nu ştiam ce spune, nu ştiam cum se numeşte piesa, ştiam doar că auzeam un instrument care plângea. A fost momentul când m-am îndrăgostit de chitară şi am început să îmi doresc una. Am păstrat acea stare şi o regăsesc de fiecare data când cea mai bună şi mai dragă prietenă a mea este alături de mine şi îmi vorbeşte din strune. Azi, chitara care mi-a plâns în inimă timp de 26 de ani a tăcut pe pamanat. S-a mutat în cer, alături de multe altele. Mă pot gândi la un singur lucru: undeva, dincolo de curcubeu, dincolo de stele, e o întreagă orchestră de chitări care plâng pentru noi în fiecare zi. Noapte bună, domnilor Artişti...