Vanzatorul de vise

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Implanturi marca "Terra"

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...


Vali Sterian


Florian Pittis


John Lennon

Întrebări existenţiale

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer