Ziua lupilor

De foarte mulţi ani, am preluat sărbătorile altora, plângându-ne în acelaşi timp că nu se mai ţine cont de tradiţii, că spiritul românesc nu mai există. Din punctul asta de vedere, mi-au plăcut întotdeauna irlandezii. Oriunde ar fi, poartă cu ei tot ceea ce înseamnă Irlanda. Sărbători, culori, cântece, obiceiuri, superstiţii şi personaje mitologice. Elfii, spiriduşii, ielele, uriaşii şi piticii de sub stânci, există peste tot unde există irlandezi, iar în data de 17 martie întreaga lume devine verde, pentru că atunci sărbătoresc ei echivalentul a ceea ce ziua de 30 noiembrie este pentru noi (mai puţin ziua naţională). Mă întreb câţi dintre cei care s-au îmbrăcat anul asta în vampiri pe 30 octombrie ştiu că azi este ziua vrăjitoarelor la noi şi că Sf.Andrei este patronul spiritual al României, aşa cum Sf.Patrick este patronul spiritual al Irlandei. Noi însă preferăm să sărbătorim All Hallow's Eve. Păcat este că cei care aleg asta nici măcar nu ştiu ce este acea noapte, ce reprezintă, aşa cum nu ştiu nici ce reprezintă pentru noi noaptea şi ziua de Sf.Andrei.
Din punct de vedere religios, sărbătoarea de Sf.Andrei este poate cea mai importantă pentru România. Ar trebui să fie mediatizată şi popularizată, pentru că reprezintă ziua patronului spiritual al acestei ţări şi ar putea fi foarte bine legată de Ziua Naţională. Nu ne-ar împiedica nimic nici pe noi, aşa cum nu îi împiedică pe irlandezi, să facem cu adevărat două zile de sărbătoare frumoase, să aducem în pieţele publice şi parcurile noastre ursul, lupul, costumele tradiţionale, dansurile, să facem târguri de artă populară, concursuri tematice, etc.
Şi acum, să vedem ce obiceiuri există pentru al nostru "Halloween".

În tradiţia populară, 30 noiembrie este Ziua Lupului. Poveştile spun că în noaptea de Sf.Andrei lupii formează haitele, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecăruia din ei. Legat de asta şi apropos de teama de lupi, trebuie să ştiţi că atacurile lupului asupra oamenilor sunt extrem de rare, în întreaga lume. Se spune că numai câţiva oameni sunt sortiţi să fie mâncaţi de lup şi se mai spune că şi lupii ştiu asta şi nu mănâncă decât pe cei meniţi. Conform legendelor, este şi singura noapte din an în care lupul poate să "îşi vadă coada", adică să privească în spate.
Noaptea de Sf.Andrei este şi noaptea vrăjitoarelor, cea în care duhurile ies şi umblă libere prin lume de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, iar cerurile se deschid. Ca şi în noaptea de Sânziene, animalele vorbesc, însă nu e bine să le auzi, pentru că îţi va merge rău. În această noapte, fetele de măritat puneau busuioc sub pernă şi făceau "vrăji de ursit" pentru a îşi visa alesul.
Potrivit unui obicei vechi si in mod sigur uitat, de Sf.Andrei copiii formau grupurile de colinda si isi stabileau gospodariile unde vor merge in noaptea de Ajun. Tot în noaptea de 29/30 noiembrie se "păzea usturoiul". Într-o casă se adunau feciori şi fete, puneau pe o masă căpăţâni de usturoi, lumânări, ulcele cu apă neîncepută, pâine şi până în zori păzeau toate aceste lucruri, ca nici unul din ele să nu dispară sau să fie atins, cântau, dansau, făceau chef în toată regula. Dacă vreodată veţi auzi pe cineva că va spune "arăţi de parcă ai fi păzit usturoiul", să ştiţi că la asta se referă şi că arătaţi că şi cum aţi fi petrecut o noapte albă.
De Sf.Andrei se pune grâu la încolţit, pentru a afla cum îţi va merge în anul care vine. Dacă pe 1 ianuarie grâul din farfurioară este înalt, verde, des, înseamnă că vei avea un an bun.
Iată deci o mulţime de obiceiuri de care nimeni nu mai ţine cont. E adevărat, nu avem baluri mascate ca tradiţie de Sf.Andrei, însă în mod sigur avem multe alte moduri de a ne distra în această zi. În fond, distracţie poate însemna şi să mergi să vezi cum se face o oală de lut, sau cum se ciopleşte un fluier, pentru ca mai apoi să te întâlneşti cu prietenii undeva şi să "pazesti" toată noaptea vinul fiert şi chitările.
Aşa că la mulţi ani Andrei şi Andreea, pentru azi şi la mulţi ani români, pentru mâine. Sunt zilele noastre. Merită serbate, zic eu.

Ceasul cucuvaielor

Noaptea iată a venit.
vârcolaci şi iele,
duhurile rele,
pleacă la peţit.
Suflete, te-ascunde,
c-au ieşit din unde
fiicele râului
din celălalt tărâm.
Galeş le e glasul
şi sosit-a ceasul,
umbre-n urma lor rămân.

Albe, cu priviri de foc,
ielele nebune
au ieşit în lume
şi se prind în joc.
Fată despletită,
candela-nvelită,
în oglindă fum şi vis.
Buzele descântă,
cheamă şi cuvântă,
cerurile s-au închis.

Mulţi ca frunza, iuţi ca vântul,
vin, întunecă pământul,
timpul pentru rugă-a trecut.
Curge, zboară, cade, ţipă
aripi negre se ridică,
ceasul cucuvaielor a bătut.

30 de filme care trebuie văzute

Pentru că e luni şi pentru că poimâine va fi prima zi din ultima lună a acestui an (ciudată frazare, ştiu), mă gândesc să fac un (fel de) top al filmelor care îţi pot schimba felul de a fi, felul de a gândi, felul de a privi lumea. Poate, dacă încă nu le-aţi văzut, apucaţi să o faceţi până pe 31 decembrie şi veţi păşi în noul an cu alte vise, alte planuri, poate mai buni, mai atenţi la cei din jur, mai convinşi că, până la urmă, singurul lucru din viaţă care într-adevăr contează este dragostea , că atunci când crezi cu adevărat în ceva poţi face miracole. Şi, nu în ultimul rând, unele din ele au să vă amintească, dacă aţi uitat, că darurile pe care fiecare din noi le-a primit de la ursitoare nu trebuie irosite si ca singurele lucruri pe care nimeni, niciodata, nu ni le poate lua, sunt mintea si sufletul.

If Only
August Rush (multumesc, Gâză)
A Walk to Remember
P.S.I Love You
Good Will Hunting
5 People You Meet In Heaven
Georgia Rule
Sweet November
Scent of a Woman
50 First Dates
Paulie
S1m0ne
The Ultimate Gift
Finding Neverland
The Wizard of Oz
My Fair Lady
Miracle on 34th Street
Fisher King
Tootsie
Rainman
City of Angels
Donnie Darko
E.T.
Green Mile
Foxfire
Leon
Breakfast at Tiffany's
Awakenings
One Flew Over the Cuckoo's Nest
Modern Times

Cu sufletul in palma

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.

ADN-ul mineralelor si invazia pacifica

De când am început să scriu pe blog, mi-am făcut o regulă din a nu comenta aici alte postări, articole de presă, emisiuni radiotvshowbizisice (sic!), comportamente şi afirmaţii ale persoanelor mai mult sau mai puţin publice. De data asta totuşi nu mă pot abţine. Ştiri scrise cu picioarele, articole agramate, informaţii reduntante, fraze fără cap şi fără coadă, m-am obişnuit demult să văd/aud/citesc la Realitatea. Este însă pentru prima oară când, datorită lor, aflu de o, citez, "invazie pacifică a extratereştrilor" şi de "minerale modificate genetic". Mă veţi ierta dacă îmi voi încălca şi regula de non-utilizare a romglezei internautice şi voi folosi unica expresie care reproduce exact prima reacţie pe care am avut-o: WTF?!?!?
Să le luăm pe rând.
Invazie pacifică. Ok, sunt de acord. Dar de ce neapărat pacifică? Mediteraneană ce are? Sunt mai destepţi aia din zona Pacificului, au cotizat mai mult la SETI ca să vină E.T. numai la ei? Poate vrem şi noi extratereştri. Mă rog, tot e bine că nu e vorba de o invazie atlantică, nu de alta, dar mă gândesc şi eu ca omul: NATO, aliaţi, recentele jocuri "bomba mea e mai şmecheră decât bombele tale made in USA" iniţiate de coreeni, o invazie atlantică nu ar suna bine deloc. De fapt cred că ideală ar fi o invazie caspică. Însă aş vrea să îi rog pe domnii extratereştri să fie o invazie prietenoasă şi lucrativă, pacifistă şi nu belicoasă.

Minerale modificate genetic. Eu prea multă biologie şi genetică nu ştiu, chiar aş putea spune că nu ştiu deloc, dar tot îmi pare puţin a la Ray Bradbury. Din câte mai ţin eu minte, presupunând că nu m-am sclerozat de tot(încă), organism modificat genetic înseamnă un organism viu creat artificial prin mutatul genelor de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, înainte-înapoi şi pe diagonală, ca în dansul ăla de se practică pe la nunţile româneşti.

Să vedem ce zice dicţionarul:
Mineral
definiţia 1
Corp solid, cu o anumită compoziţie chimică, care se găseşte în natură în stare cristalină sau amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor.
definiţia 2
Care conţine corpuri anorganice; constituit din materie anorganică.

Genetică
Ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor. Tehnicile ingineriei genetice constau în izolarea segmentelor ADN ( materialul genetic) de la o fiinţă vie (virusuri, bacterii, plante, animale şi inclusiv om) pentru a le introduce în materialul ereditar al alteia.

Acu', una din două: ori cei de la Realitatea sunt adepţii teoriei care spune că şi pietrele sunt vii, respiră, mănâncă, vorbesc, ori era vorba despre o poveste SF de care şi-a amintit editorul ştirii şi s-a gândit să bucure lumea cu ea.

Una peste alta, am să întreb şi eu ca unii comentatori: alo, băieţii, un jurnalist, ceva, angajaţi şi voi în următorul cincinal? Bag seama că la urangutani dresaţi să ţină pixul în mână şi să dea din el ca şi cum ar scrie v-aţi făcut norma pentru cincinalul ăsta, ştirile voastre o demonstrează din plin.

detalii despre extratereştrii pacifici şi ale lor pietre vorbitoare, aici

p.s. dacă vreunul din voi are vreme să semnaleze cârcotaşii, cred că le-aţi face o bucurie mare, poţi face mişto pe tema extratereştrilor minerali pacifici modificaţi genetic un întreg sezon

Un joc

Pare-se că în ultimele zile Vânzătorul de vise îşi culege ideile din filme. Pentru că cel mai recent văzut este "The Exam", mi-am amintit de o problemă de logică la fel de enervantă ca şi cea din mai sus numita producţie.

Prin urmare, prietene care citeşti acum asta, eşti într-o cameră ale cărei unice comunicaţii cu exteriorul sunt două uşi. Fiecare uşă este păzită de un Gardian. Una din uşi duce spre lumina (cunoaştere) iar cealaltă spre întuneric (ignoranţă). Unul din Gardieni spune întotdeauna adevărul, iar celălalt minte întotdeauna. Ai dreptul să pui o singură întrebare unui singur Gardian, pentru a descoperi uşa care duce spre lumină. Nu ştii care din cei doi spune adevărul şi care minte, aşa că nu contează pe care îl alegi. Ce întrebare pui?

Indiciu: există o unică întrebare care, pusă oricăruia dintre ei, îţi va indica invariabil uşa corectă, indiferent dacă Gardianul a minţit sau a spus adevărul.

Experimentul

Câmpiile Morţii, Abu Dhaib, Experimentul Stanford, Experimentul Piteşti, Birkenau, Auschwitz, Experimentul Milgram. Nume în spatele cărora se ascunde adevăratul chip al umanităţii. Ce se întâmplă când un om ajunge să deţină puterea absolută, când singurele reguli sunt cele pe care el însuşi le impune, când nu există nici un factor inhibitor -legi, justiţie, teama de pedeapsă- între el şi propria minte? Se va schimba? Va începe să se comporte altfel decât a fost educat să o facă? În 95% din cazuri, răspunsul este: da. Spre deosebire de restul animalelor de pe această planetă, oamenii au dezvoltat o înclinaţie aparte pentru cruzime. Ne place să vedem sânge, să auzim ţipete. Mergem la filme gen "Saw" şi le privim fascinaţi, ne oripilează ceea ce vedem acolo şi totuşi nu ne putem desprinde ochii de la ecran. Ne îngrozeşte şi ne hipnotizează în acelaşi timp orice are legătură cu violenta, moartea, durerea, tortura. Nu este de mirare că dacă, întâmplător, ajungem în poziţia de a deţine controlul absolut, ne putem transforma în bestii. Nu animale. Absolut nici un animal nu se comportă aşa. Nici un animal nu ucide de plăcere, nici un animal nu torturează. Doar noi. Închisorile şi lagărele sunt cele mai bune demonstraţii că oamenii nu sunt atât de departe pe cât cred în lanţul evoluţiei. Dar dacă nu e o închisoare reală? Dacă nu este un lagăr real? Dacă există reguli şi limite impuse de la început, rămânând comun un singur factor: puterea absolută acordată câtorva oameni? Veţi spune că, în acest caz, nimic rău nu se va întâmplă. Şi veţi greşi. La un moment dat, linia fragilă dintre joc şi real va fi depăşită. Este inevitabil să se întâmple aşa, pentru că întotdeauna într-un grup există cel puţin o persoană care a adunat atâtea frustrări, atâtea spaime, atâtea neîmpliniri încât, dacă i se va oferi ocazia, va deveni un monstru. Cred că este un soi de compensare inconştientă a faptului că în viaţă reală eşti nimeni. Pentru prima oară poţi conduce pe alţii. Pentru prima oară ai ocazia să plăteşti umilinţele şi durerea, chiar dacă cei asupra cărora îţi reverşi răzbunarea nu au absolut nici o vină. În acel moment, între ţine şi tu există un singur lucru care poate opri ororile: omul. Dacă într-adevăr faci parte din această specie, vei acţiona moderat, asigurându-te că se respectă regulile, dar fără să treci linia. Dacă partea umană din tine este doar o masca creată de educaţie şi societate, la un moment dat ea se va sparge şi vei deveni o specie care nu există. O specie ale cărei unice reguli sunt: umileşte, torturează, ucide. Înlătură-ţi chiar şi aliaţii dacă nu îţi recunosc puterea. Am considerat întotdeauna că jocurile de război sunt extrem de periculoase, pentru că acea linie de care vorbeam poate fi foarte uşor depăşită şi se poate ajunge de la distracţie la moarte în doar câteva secunde. Experimentele pe această temă o demonstrează.
Ce se întâmplă însă dacă în această ecuaţie - putere, lipsa cuiva care să oprească jocul- introducem şi banii? V-aţi întrebat vreodată ce aţi fi în stare să faceţi, până unde aţi fi capabili să mergeţi, pentru o sumă relativ mare de bani? Dacă vi s-ar pune în mână un pistol, v-ar fi arătat un om oarecare de pe stradă şi vi s-ar spune "trage şi vei câştiga destul cât să nu mai ai nevoie vreodată să munceşti", aţi face-o? Dacă vi s-ar propune să participaţi la un experiment în care unii dintre voi ar fi gardienii şi alţii deţinuţii şi totul ar trebui să se întâmple cât mai real cu putinţă, unica interdicţie fiind folosirea violenţei fizice, aţi acceptă? Aţi avea curaj să vă înfruntaţi adevărata personalitate? Ce aţi face când aţi vedea că jocul nu s-a încheiat după primul abuz, deşi iniţial vi se spusese că asta se va întâmpla? Ce aţi face dacă într-o zi aţi ajunge în poziţia de a avea putere absolută asupra altora? Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne punem întrebarea asta. Părerea mea este că niciodată puterea, de orice fel, nu ar trebui să ajungă decât în mâinile unui om destul de educat încât să ştie ce poţi şi ce nu poţi face ca lider. Până unde poţi duce jocul şi cât ai dreptul să dispui de cei subordonaţi ţie. Felul în care ştim să folosim libertatea este singurul lucru care poate să ne diferenţieze de strămoşii noştri din peşteri şi să ne urce puţin pe scara evoluţiei. Nu mult, din păcate, însă destul cât să înţelegem că de fapt tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este un experiment are are rolul să ne înveţe, să ne dreseze unde e locul nostru şi unde e locul lor. Ce se întâmplă însă în cazul în care subiecţii experimentului refuză să mai joace după regulile Fratelui cel Mare? Într-o zi vom afla asta, probabil. Va fi ziua în care între noi şi creierul nostru va sta doar partea umană şi ea va decide care este viitorul. Va fi un soi de "gom jabbar" al omenirii, însă nu capacitatea de a învinge spaima, ci aceea de a învinge cruzimea va face diferenţa dintre om şi animal primitiv. "Când priveşti în abis, abisul priveşte şi el în tine".

Mic manual de nefericire...

...sau cum să devii nefericit în 15 paşi simpli. Şi nu doar atât, dar şi cum să continui să rămâi nefericit oricât de mult ar încerca cei din jur să te convingă de faptul că viaţa e frumoasă.

1. Fii convins că toţi sunt mult mai buni decât tine, minimalizează-te zilnic şi compară-ţi mereu realizările sau eşecurile cu cele ale altor persoane.
2. Povesteşte de cel puţin 20 de ori pe zi, oricui are răbdare să te asculte, cât de neplăcute sunt viaţa ta, situaţia ta materială, relaţia ta, copiii tăi, rudele tale, prietenii tăi. Nu mişca nici un deget ca să schimbi ceva în bine.
3. Fii supărat cât mai mult timp şi răspunde cu un "n-am nimic" morocănos oricui te întreabă ce ai pe suflet.
4. Nu spune niciodată celor dragi că îi iubeşti. Porneşte de la premisa că ei oricum ştiu asta, deci nu mai simt nevoia să o şi audă din când în când.
5. Fă în fiecare zi exact aceleaşi lucruri, în exact aceeaşi ordine. Dacă se poate să urmezi o rutină stabilită la secundă, pe ceas, este perfect.
6. Când vezi că nu ţi-a reuşit ceva din prima, renunţă. Reciteşte pasul 1 si povesteşte-ţi cel puţin o dată pe oră că tu oricum nu eşti bun de nimic. În general evită să inveţi ceva nou, să iţi schimbi viaţa, oraşul, ţara, relaţiile. Spune-ţi că oricum nu va merge, deci nu are rost.
7. Fă-ţi o listă cu toate lucrurile rele (adevarate sau doar închipuite) pe care le-ai facut încă de când ai spart vaza bunicii când aveai 10 luni şi mergeai de-a buşilea. Citeşte-o de două ori pe zi, dimineaţa şi seara şi nu uita să te culpabilizezi pentru orice a mers pe dos in viaţa ta, sau pentru chestii mai puţin plăcute întâmplate acum 1000 de ani. Axează-te pe acele momente despre care nu îşi mai aminteşte nimeni cu excepţia ta.
8. Lasa-te condus de frică şi fii convins că drobul de sare stă pregătit să cadă în orice secundă. Dacă iţi poţi imagina un meteorit, combinat cu o ploaie de lăcuste şi nişte uragane, plus un tzunami şi două cutremure, câteva maladii mortale şi cel puţin una cronică şi incurabilă, toate dând buzna in viaţa ta în acelaşi timp, venite special pentru tine şi care te afectează doar pe tine, este şi mai bine.
9. Fă în aşa fel încât să nu te mai intereseze decât banii şi munca, lasă orice altceva pe un plan secundar, nu mai vorbi despre nimic altceva. Preferabil renunţă la prieteni, hobby-uri. Aminteşte-ţi să te plângi mereu de colegi, şef, salariu, însă în nici un caz nu îţi schimba job-ul şi nici nu încerca să mai înveţi o meserie, sau chiar să porneşti propria afacere.
10. Pretinde întotdeauna de la ceilalţi mult mai mult decat poţi tu să le oferi.
11. Nu ierta niciodată nimic, nimănui. Răzbună-te cât poţi de des, pentru orice, chiar şi pentru faptul că acum ceva timp cineva a uitat că ţie nu iţi place cafeaua cu zahăr şi ţi-a adus o ceaşcă în care pusese, din greşeală, toată plantaţia de sfeclă. După ce te-ai răzbunat, pedepseşte-te şi pe tine pentru că ai făcut-o.
12. Nu te implica într-o relaţie de lungă durată, ca să nu suferi. Nu vei afla niciodată dacă nu cumva ai ratat marele tren, însă e foarte bine. Asta iţi va da un motiv în plus să fii nefericit, pentru că te vei intreba mereu dacă nu cumva de data asta era ceea ce iţi doreai.
13. Când iei o decizie, fă-o întotdeauna ţinând cont de evenimentele trecute. Lasă mereu trecutul să îţi influenţeze prezentul şi viitorul şi nu porni pe un nou drum, oricum şi de data asta va fi la fel. La fel de rău, ai ghicit.
14. Fă-ţi un scop din a încerca să schimbi persoanele din viaţa ta. Pentru asta, foloseste cât mai des critica.
15. Bârfeşte-i mereu pe toţi, invidiază-i pentru orice ei au şi tu nu, dar nu încerca să faci în aşa fel încât să obţii şi tu acel lucrul pentru care îi invidiezi. În general fii nemulţumit de oricine şi de orice, cu sau făra motiv. Nu uita să reinterpretezi cuvintele celorlalţi în aşa fel încât să îţi creezi senzaţia că au ceva personal cu tine.

Urmând aceşti 15 paşi extrem de simpli, vei obţine:
- o psihoză maniaco-depresivă cu episoade din ce în ce mai dese şi mai agresive
- sentimentul unic şi imposibil de reprodus pe cale artificială că intregul mapamond a semnat un pact să îţi facă ţie viaţa amară
- o garsonieră numai a ta, în care cel mai probabil îţi vei petrece tot restul vieţii încercând să îţi dai seama dacă eşti Napoleon, Regina Elisabeta I, sau Ioana D'Arc. Printre alte avantaje, trebuie menţionat acela că nimeni nu o să te mai contrazică niciodată, iar mâncarea îţi va fi servită prin fereastra de la uşa, fără ca tu să mai fii nevoit să faci efortul de a merge la masă.


Succes.

Şi nu uita că viaţa ta este exact aşa cum alegi tu să fie. Nu există "nu pot", există doar "nu vreau".

"Pluteşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."
Regina Isabella către Cristofor Columb

Faţa nevăzută a lucrurilor

Motto:
Când ultimul copac va fi tăiat, ultimul peşte va fi prins şi ultimul râu va fi otrăvit, vom realiza că nu putem să mâncăm bani.

Trăia  în Nevada, mic şi urât, nebăgat în seamă de nimeni, cu trupul contorsionat si încovoiat, care îl făcea să semene mai mult cu un animal născut din coşmarurile nopţii. Numele lui era Prometheus şi provenea din familia Pinus longaeva. Într-o zi, un student a avut de realizat o lucrare despre cei mai bătrâni copaci din lume şi, inevitabil, a ajuns acolo unde locuia Prometheus. L-a privit cu scârbă, s-a scarpinat în cap şi a decis că ar fi interesant totuşi să scormonească puţin prin măruntaiele bătrânului. Zis şi făcut. A scos burghiul lui cel nou pe care dăduse o grămadă de bani şi a început să scobească. Prometheus a tăcut cât a tăcut, a suportat operaţia de deteriorare a trunchiului cu stoicismul şi resemnarea vârstei, însă la un moment dat s-a supărat şi a luat şi el o decizie, anume să îşi pună la treabă colţii încă puternici şi să muşte cu forţă din burghiu. Studentul nostru, care nu se aştepta la aşa ripostă agresivă, s-a înfuriat. Cum adică, burghiul lui cel nou, abia cumpărat, care costase o grămadă de bani, să rămână amintire înfipt în burta unui moşneag care nici măcar nu merita de fapt efortul de a fi studiat? Nu, aşa ceva nu era posibil. Prin urmare, s-a dus la autorităţi să îl pârască pe Prometheus şi să ceară înlăturarea lui în scopul recuperării preţioasei unelte.
Şi uite aşa, pentru că oamenii nu ştiu niciodată să decopere şi faţa nevăzută a lucrurilor, a fost tăiat cel mai batrân copac din lume, care nu făcea nimănui nici un rău, ci doar aştepta liniştit momentul (nu foarte îndepărtat în timp faţă de cel la care se petrece povestea) acel magic şi extraordinar moment când ar fi împlinit venerabila vârstă de 5000 de ani.
Morala: lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par fi şi este foarte uşor să judecăm doar după aparenţe, fără să mai procesăm informaţia în reţeaua neuronală. Asta nu înseamnă însă în mod necesar că analiza noastra va fi şi cea corectă.  
                 
   ...şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţe,                        mai puţin eroul principal
                                                             
                                   The end.

Vasile Seicaru-Padurea si menajeria

Ecouri, ecouri...

Exista in lume milioane de oameni care nu au cui sa ceara ajutor. Poate unii trec pe langa tine, pe strada, iar tu nu ai cum auzi strigatul lor mut. Daca i-ai privi in ochi, ai sti. Intr-o lume ideala proabil i-ai opri si i-ai intreba ce poti face pentru ei. Nu ai cum face asta insa, nici unul din noi nu are cum. Putem totusi, macar din cand in cand, sa ne amintim sa fim oameni si sa preluam strigatele care intamplator ajung la noi, sa le trimitem mai departe, sa fim ecou.
Azi am doua povesti pentru voi:

POVESTEA NR.1
Zolty este un om care chiar are probleme. Mari. Traieste de cand era mic in scaunul cu rotile, este sustinut de un frate caruia tocmai i s-a taiat 25% din salariu (prietenii stiu de ce) si amandoi locuiesc intr-o casa care in curand se va darama peste ei. Asta ca sa nu mai pomenesc nimic de faptul ca nu au cu ce se incalzi si ca in general nici niste paturi, haine, strachini si cratite sau orice altceva voua nu va mai este de folos prin gospodarie le-ar putea fi lor utile.
Apelul vine de aici si de aici .
Puteti ajuta cum va e  mai usor: donand orice suma in conturile de mai jos, trimitand pachete cu diverse, sau punand efectiv mana pe lopata, cazma si ajutandu-l pe Zolty in primul rand sa isi consolideze casa acum, in prag de iarna. Daca sunteti arhitecti sau ingineri constructori, daca aveti o firma de materiale de constructii, ajutorul vostru e la fel de binevenit.

- virament bancar pe numele BĂZĂVAN RADU VALENTIN 
   cont RO87INGB0000999900415087 deschis la ING Eroilor, Cluj (în RON) – pentru acoperirea cheltuielilor legate de consolidarea şi izolarea casei
- virament direct în contul lui Zolty – EGYED PETRU ZOLTAN
  Conturile bancare:
  cont în RON – RO71 RZBR 0000 0600 1001 9118
   sau
  cont în EURO – RO33 RZBR0000060010019123
 ambele deschise la RAIFFEISEN BANK sucursala Turda  (BIC/SWIFT: RZBRROBU)

POVESTEA NR.2
Povestea ei este scurta. O cheama Adina Buhoci, are 32 de ani, este mama unei fetite de 1.3 ani si a aflat de curand ca sufera de o forma grava si acuta de leucemie. Adina nu are neaparat nevoie de bani cat de transfuzii zilnice de sange. Pentru ca sistemul medical romanesc spune ca nu poate primi decat daca se doneaza pentru ea, sunteti rugati sa o ajutati. Ea are grupa A2, insa nu este neaparat necesar sa aveti si voi aceeasi grupa, asa cum de altfel stiti din alte campanii similare organizate in ultimii 2-3 ani.de data asta nu mai este insa vorba despre un parinte care cere ajutor pentru copilul sau, ci despre o mama care cere ajutor ca sa poata sa traiasca destul de mult pentru a  isi vedea copila ajunsa om mare.
Apelul vine de aici, de aici si de aici.
Dupa ce donati, veti primi o fituica ce va trebui sa ajunga (prin posta) aici: SC Business Logic Systems, strada Pitesti nr.16, Cluj-Napoca
Centre transfuzie sanguina din tara

Si pentru ca tot se apropie diversi Mosi, va amintesc ca orice obiect, jucarie, haina de care voi nu mai aveti nevoie poate ajunge foarte bine la o casa de copii sau la un azil de batrani, sau chiar la vecinii vostri de bloc/strada mai saraci. Nu trebuie sa asteptati sa inceapa cineva o campanie umanitara ca sa le duceti, le luati pur si simplu si mergeti voi cu ele acolo unde credeti ca e nevoie.

Octavian Bud - Niciodata (live)
 

Apel la decenta

Exista candva, pe plaiurile "mioritice" (si nu numai) un obicei frumos: cel mai mare dusman daca iti era un om, cand se afla pe patul de moarte te duceai si ii dadeai iertarea ta, ca sufletul sa ii poata trece impacat in lumea umbrelor. Cu totii avem parerile noastre despre cei din jur. Putem sa ii apreciem sau nu, sa ii iubim sau nu, e chestie de preferinte si mai ales de relatia in care suntem cu respectivele persoane. Sa te bucuri insa in fata mortii unui om, sa spui: "a mai murit un porc/jigodie/nenorocit" mi se pare urat si nedemn pentru cineva care se considera a fi fiinta umana. Cum te-ai simti daca, la moartea unuia din apropiatii tai, ai auzi un oarecare spunand: "a mai murit o jigodie"? E posibil sa aiba dreptate, din punctul lui de vedere. E posibil ca acel om, a carui moarte tu o plangi, sa fi facut un rau cumplit cuiva. Totusi, pe tine cuvintele te vor durea si vei riposta. Asa cum bine spunea un nene cu multi neuroni, totul este relativ. Privind prin prisma acestei relativitati, daca nu poti spune ceva bun despre un om la moartea lui, atunci este mai bine sa spui doar "Dumnezeu sa il ierte" sau sa taci. Se numeste respect pentru durerea copiilor lui, pentru ca doare enorm cand pierzi un parinte. Daca nu ma credeti, inchideti ochii si imaginati-va ca mama sau tatal vostru tocmai au murit. O sa vedeti ca numai gandul o va sa rupa sufletul in doua. Nu am vrut sa scriu despre aceasta moarte mai mult decat scrisesem, tocmai pentru ca nu am nici o certitudine despre omul Adrian Paunescu. Ma ingrozeste si ma scarbeste insa ceea ce vad si aud de doua zile, asa ca am decis ca e cazul sa imi exprim si eu opinia, ca sa nu mai existe discutii ulterioare pe aceasta tema. Il respect pe poetul Adrian Paunescu. "Un versificator traficant de sentimente", a spus cineva. Poate, nu am cum sa ma pronunt, nu sunt nici critic, nici literat. Eu doar citesc si stiu atat: sunt poezii ale lui care ma ating adanc in suflet, mi-l sfasie sau mi-l inalta. Sunt versuri ale lui care ma fac sa plang pentru toata nedreptatea din lume, versuri care ma fac sa ma indragostesc iar si iar de oameni, de poveste, de flori, de cantece, de istorie, sunt chiar si versuri care ma fac sa iubesc aceasta tara mult prea plina de oameni cu suflete mici si urate. Pentru mine, Adrian Paunescu-poetul exista, asa ca va rog sa imi dati voie sa ii regret plecarea fara sa mai varsati venin. Daca nu din respect pentru voi ca oameni, atunci din decenta si respect pentru copiii lui. Nu ma intereseaza omul Paunescu, am spus-o deja. Nu stiu ce a facut, cum a facut si am prostul obicei sa nu iau de bun si adevarat tot ce spun unii si altii, pentru ca orice moneda are doua fete. Parerile altora despre cineva nu le ascult niciodata, imi formez propriile opinii in functie de ceea ce vad si, cum bine stiu cativa cunoscuti, sunt in stare sa imi apar acele pareri cu orice pret, asa cum la fel de bine pot sa imi cer si scuze daca descopar ca nu am avut dreptate. Prin urmare, daca eu, incapatanata, orgolioasa si extrem de "aprinsa" cand e vorba de aparat/blamat pe cineva sau ceva, pot ignora toate povestile urate si pot sa regret moartea unui poet, atunci puteti si voi, chiar daca nu il considerati nici poet, nici om, sa practicati decenta in fata mortii si sa taceti daca nu aveti nimic civilizat de spus. Asta daca vreti sa va mai numiti prieteni ai mei. Refuz sa am prieteni care jubileaza ca a murit cineva. Din punctul meu de vedere, cei care gandesc asa nu sunt cu nimic mai buni decat cel in care dau cu pietre(in cazul in care acela chiar a fost o jivina fara caracter si moralitate) si nu isi merita dreptul de a se numi oameni. Ca sa vedeti cum se procedeaza in cazul in care chiar simti nevoia sa spui ceva la moartea unui om care te-a suparat si te-a ranit profund, sau pe care pur si simplu nu l-ai suportat din cine stie ce motive, cititi asta.

P.S.
Daca va plac versurile si aveti curajul sa o recunoasteti fata de voi (pentru ca frumusetea si linistea sufletului vostru sunt cele care conteaza) cred ca cinstit ar fi sa acordati iertarea voastra in singurul mod in care o mai puteti face: aprinzand o lumanare.

Daca sufletul tau intelege de la rock pan' la imnuri si rugi...

Stateam acum cateva zile de vorba cu un prieten de departe despre folk si poezia care da poveste melodiei. Azi voi uita omul si ma voi gandi doar la artistul care a pus cuvant in cantecele pe care atat de mult le iubesc si le iubiti. Incercati si voi sa faceti la fel, pentru ca astazi s-a mai pierdut o parte din generatia in blugi si din pacate nu exista nimic venit in urma ei care sa o inlocuiasca.