Let's do it Romania

Scrijelit  vineri, 24 septembrie 2010

Eu asta fac maine. Voi...?

Umbre

Scrijelit  

Nu mi-au placut niciodata oamenii care nu ajuta atunci cand pot sa o faca, motivand graba, lipsa mijloacelor concrete de rezolvare a problemei pentru care sunt solicitati, sau alte gaselnite de moment. In general, cand cel care iti cere sprijinul stie ca ai cum sa il ajuti, cand si tu stii ca ai cum si el stie ca tu stii si totusi spui "nu", refuzul tau, orice motivatie i-ai gasi si in orice forma l-ai imbraca, transmite un singur lucru: nu e treaba mea sa ii ajut pe altii, fiecare se descurca asa cum poate. Indiferenta fata de alte fiinte este cel mai grav defect pe care il putem avea si nu ne gandim niciodata ca refuzul nostru ar putea avea un efect mai dramatic decat ne inchipuim noi.
De-a lungul anilor, am ajutat oameni, catei, pisici, pui de vrabie, uneori doar am ascultat si am oferit umarul si o batista, alteori facut lucruri concrete si palpabile. De fiecare data cand cineva m-a rugat sa ajut sau am simtit ca este nevoie sa ajut, am intervenit, atat cat am stiut si am putut, de doua ori chiar in situatii extreme de "viata sau moarte". In cazul "umanilor", o fac de din dragoste de oameni. O "cineva"(sic!) cu suflet frumos si cald mi-a spus candva ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea, asa ca, din punctul meu de vedere, orice om care te roaga sa il ajuti merita sa o faci, indiferent cine este, cum este, ce face in restul clipelor sale. In cazul animalelor, povestile sunt multe, majoritatea comice, cum ar fi puiul de graur (probabil una din primele mele tentative de "salvati animalele" ) pe care l-am "adoptat" cand eram foarte mica si am insistat sa ii var pe gat o rama care depasea cu mult dimensiunile lui, pana cand o persoana miloasa mi l-a smuls din mana, puiul de arici ratacit de mama lui care isi rupsese un picior, pe care l-am ingrijit o saptamana, care a "rontait" cu pasiune toate bucatelele de hartie pe care le-a putut gasi si care la un moment dat a plecat singurel, a lipsit cam o zi si a revenit mandru insotit de inca un arici, pentru ca, probabil, in mintea lui se cuibarise ideea ca sub cartile mele este locul perfect in care si-ar putea aduce si restul familiei si multe altele.
A existat totusi un moment cand am facut si eu asa cum fac altii cand cineva le cere sa intinda o mana. Puteam sa ajut, nu m-ar fi costat nimic in afara unei (poate) nopti nedormite, insa am ales sa nu intervin, nu din indiferenta, ci pur si simplu din lasitate. Este o amintire care iese uneori din cutiuta si ma trage de maneca. In urma ei ramane aceeasi intrebare: ce efect a avut hotarerea mea de a nu interveni?

Eram in Vatra Dornei si ne intorceam de la o "seara cu chitari". Stateam la o prietena a carei casa se invecina periculos de mult cu padurea si muntele. Era noapte tarziu, iar noi ne grabeam, pentru ca era frig, ceata si mai erau si multi catei iesiti in patrula de noapte, nu tocmai prietenosi. Cand am ajuns aproape de poarta, am descoperit ca prin fata ei se plimba, destul de agitat, unul din "patrulatori". Am incercat sa evaluam situatia, sa aflam daca e singur, daca este pus pe muscat etc. Cand ne-a fost clar ca nu e deloc agresiv, ci doar (credeam noi) curios si dornic de mangaieri, ne-am reluat drumul, am intrat in curte si...am descoperit ca animalul insista sa ne insoteasca. A mirosit politicos conserva pe care i-am oferit-o, a baut putina apa si se tot invartea prin jurul nostru, dand din coada, fara sa scoata nici un sunet, incerca sa ni se urce in brate, ne tragea de pantaloni, facea tot posibilul sa ajunga la acelasi nivel cu fetele noastre ca sa ne priveasca atent fix in ochi. Intre doua sarituri pe noi se ducea spre poarta, ne privea, astepta, apoi revenea pe veranda unde eram si o lua de la capat cu saritul, trasul de haine, privitul in ochi. Fiind doar oameni, a durat cam 10 minute sa pricepem ca animalul nu avea chef de joaca, voia pur si simplu sa ne ia cu el, incerca sa ne traga spre strada, sa ne convinga sa mergem...undeva. Ne cerea ajutorul si devenea din ce in ce mai agitat. Era clar ca undeva se intamplase ceva neplacut, iar el venise sa caute oameni si sa ii cheme sa faca ceea ce el nu putea. Prima reactie a fost sa ii ascultam rugamintea. Vazand insa incotro o porneste, fericit ca il urmam, am ezitat. Drumul pe care el dorea sa ne conduca era unul la capatul caruia incepea muntele. Daca ar fi fost ziua, probabil nici unul din noi nu ar fi stat la indoiala. Era insa, asa cum a zis, foarte noapte, foarte ceata, foarte intuneric, foarte frig si foarte multi alti latratori ciobanesti obisnuiti sa pazeasca vile si porti care stateau intre noi si locul in care catelul voia sa ne duca. Fiind o "iesire" in care nu ne propuseseram sa umblam hai-hui pe poteci, nu aveam cu noi echipament si nici de la cine sa il cerem la ora aceea. In afara de prietena noastra, restul stapanilor casei erau plecati la randul lor sa bantuie muntii si luasera cu ei tot ce ne-ar fi putut fi util intr-o tura de noapte pe vreme relativ rea. Prin urmare, pentru ca ne era prea teama sa nu intram noi in vreun bucluc, am decis sa stam pe loc. Cand a inteles ca suntem niste lasi care nu il vor ajuta niciodata, catelul ne-a privit trist, a scheunat si mai trist si a plecat in sus spre munte, singur. Din cand in cand se uita inapoi, probabil spera ca totusi o sa il urmam.
Nu am aflat niciodata ce se intamplase si de ce catelul voia neaparat sa mergem cu el. Am facut "cercetari" a doua zi, am intrebat oamenii care locuiau pe strada respectiva daca in vreuna din case sta un batran singur si bolnav, sau daca in noaptea aceea un copil mic fusese lasat fara supraveghere, am intrebat salvamontul daca fusese vreo problema pe munte, insa, aparent, nu se intamplase nimic. Nimic despre care cineva sa stie ceva atunci. Am facut zeci de presupuneri, insa nu am aflat niciodata ce se intamplase. Ar fi putut fi orice: un stapan care sa fi facut un stop cardiac, un pui de caprioara sau de urs ranit, turist in pericol, sau pur si simplu cutu voia sa treaca spre munte si ii era si lui frica sa mearga singur printre haitele de ciobanesti (desi comportamentul lui exprima mai degraba urgenta, pericol, nevoie rapida de interventie umana, nu spaima). Nu am vazut niciodata pana atunci un animal care sa faca asa.
Dupa aproape 9 ani, ma mai intreb uneori daca nu cumva in padure sau intr-o casa a fost o fiinta singura, speriata, poate bolnava sau in pericol, pe care interventia noastra ar fi salvat-o. Ma gandesc la acel catel care a venit cu atata incredere si speranta spre noi si pe care am refuzat sa il ajutam din teama. Daca exista intr-adevar ceva "dincolo" si daca povestea cu "afacerile neincheiate" este reala, atunci asta ar fi a mea pentru aceasta viata. In mod normal, ar fi trebuit sa uit de mult si sa nu ma mai intereseze, in fond a fost doar o intamplare de vacanta petrecuta acum multi ani care nu m-a afectat in mod direct. In realitate insa, nu pot sa nu ma intreb, acum ca si atunci, ce consecinta a avut non-actiunea noastra si daca nu cumva am lasat sa se intample un rau foarte mare cuiva, om sau animal. Din nefericire, nu voi afla niciodata. Asta este pretul deciziei de a nu ajuta atunci cand puteam sa o fac.

Moralitate vs supravietuire

Scrijelit  miercuri, 22 septembrie 2010

Necesitatea nu este o motivatie in cazul crimei. Cu alte cuvinte, vei fi judecat si condamnat chiar daca ai ucis ca sa te aperi de cel care se pregatea sa te omoare. Vor exista desigur circumstante atenuante, vei primi o pedeapsa mai mica, insa verdictul va fi acelasi: vinovat. Pana in 1884, aceasta lege nu era foarte clar definita. Precedentul a fost creat de o intamplare complet iesita din normalitate.

Si hai sa vedem intai precedentul:

In data de 19 Mai 1884, yachtul "Mignonette" a plecat din Southampton spre Sydney, sub pavilion englez, avand la bord un echipaj format din 4 persoane: Tom Dudley- capitan, Edwin Stephens, Edmund Brooks si Richard Parker-mus. Din cei 4, Parker era cel mai tanar (17 ani) si cel mai neexperimentat in ale navigatiei. In data de 5 iulie, desi vremea era buna si vasul nu necesita reparatii de nici un fel, capitanul a dat ordinul "hove to" (nu cunosc traducerea in romana, avand in vedere ca este un termen marinaresc, pot doar sa presupun ca este vorba despre "legatul carmei"), pentru a permite echipajului sa se odihneasca o noapte (din cate am reusit sa inteleg citind in graba si pe diagonala, "miscarea" se face in principal pentru a permite incetinirea navei si "blocarea" cursului in cazul in care sunt necesare reparatii urgente, sau in cazul in care exista unul, maxim 2 oameni la bord si trebuie sa limiteze manevrele de navigatie pentru a putea sa doarma, sa manance etc). La scurt timp dupa efectuarea manevrei, un val mai puternic a lovit yacht-ul, avariind-ul grav. Vasul s-a scufundat in mai putin de 5 minute, iar echipajul a fost nevoit sa apeleze la barca de salvare pentru a scapa cu viata. Din cauza timpului scurt de derulare a evenimentelor, cei 4 nu au reusit sa ia in barca decat echipamentele esentiale de navigatie si putina mancare, nu insa si apa potabila. Timp de 2 zile, au navigat, departe de orice mal, din ce in ce mai flamanzi si mai insetati. Au reusit intr-un final sa prinda o testoasa de mare, insa nici ea nu le-a ajuns pentru multa vreme. Tanarul Parker si Stephens s-au imbolnavit si, in data de 16 sau 17 iulie, s-a pus pentru prima oara problema uciderii unuia dintre ei in scopul de a fi mancat. Initial s-a propus tragerea la sorti, dezbaterile au fost pro si contra pana in jurul datei de 24 iulie, cand Dudley, capitanul, a decis ca: Parker este cel mai tanar, oricum bolnav si probabil pe moarte si nici nu are familie la care sa se intoarca, deci el este cel care trebuie sa fie ucis. Desi Brooks a refuzat solutia pledand in continuare pentru tragerea la sorti, in urmatoarea dimineata capitanul si Stephens l-au ucis pe tanarul mus, asigurandu-si astfel supravietuirea pana in data de 6 septembrie, cand cei 3 ramasi in viata au fost salvati. Crezandu-se aparati de "Legea marii", Dudley si Stephens au povestit ceea ce se intamplase si, desigur, au fost retinuti de catre autoritati, impreuna cu Brooks (devenit ulterior martor al acuzarii in cadrul procesului). Acuzatia: crima si canibalism. Desi apararea a invocat necesitatea comiterii omorului, Dudley si Stevens au fost condamnati la moarte. Pentru ca opinia publica era de partea lor, regina a fost nevoita sa comute sentinta in inchisoare pe viata, insa sfatuitorii ei au fost de parere ca o asemenea sentinta nu ar rezista unui apel si presiunilor facute de opinia publica. Finalul a fost ca cei doi au fost condamnati la 6 luni de inchisoare.

Parerea mea personala este ca cei doi au fost vinovati, insa nu de crima si nici de canibalism. Motivul din care eu i-as fi condamnat la moarte, fara comutarea sentintei si fara sa tin cont de parerea publicului, ar fi fost urmatorul:

- datorita conditiilor extreme in care se aflau, era cumva logic ca la un moment dat sa se ajunga si la discutarea posibilitatii transformarii unuia dintre ei in...rezerve de hrana. Actiunile lor au fost dictate de un instinct care exista in toate animalele de pe aceasta planeta si care nu tine cont nici de normele crestine, nici de normele sociale, nici de educatie. Modul in care au ales insa "prada" a fost las si josnic si pentru asta ar fi meritat cu varf si indesat sa moara la randul lor. Plecand de la premisa ca Parker este cel mai tanar si nu are familie, ca este oricum bolnav, au decis, cu de la ei putere, sa il omoare, desi inainte de asta se decisese ca se va trage la sorti. Asta este lasitate si nu are nici o scuza.

Si acum intreb: ce este si ce nu este moral, cand vine vorba despre supravietuire? Ma refer aici la orice tip de supravietuire, nu doar strict la "viata vs moarte". Se mai aplica regulile? Putem face orice, sau exista un cod al onoarei chiar si in cazuri extreme? Care ar fi fost sentinta voastra si de ce? Nu intreb degeaba. Trecem printr-o perioada in care regulile tind sa nu se mai aplice, in nici un domeniu al vietii. Tot ceea ce am fost educati sa facem sau sa nu facem nu mai este valabil, deci trebuie sa gasim alte repere care sa ne limiteze actiunile cu impact negativ asupra celorlalti, asigurandu-ne, totusi, propria supravietuire. Cum luam decizia si care sunt bazele ei? Pana unde putem merge si ce atitudine trebuie sa adoptam in cazul in care inaintea noastra sunt doar doua cai de ales, ambele ducand in acelasi loc intunecat: raul facut noua (si implicit cel putin inca unei persoane de langa noi) vs raul facut altcuiva.

Hapi ceating

Scrijelit  vineri, 17 septembrie 2010

Pentru ca tendinta de a prescurta cuvintele si de a poci gramatica a depasit bariera hilarului si a devenit exasperanta,

pentru ca in curand o sa incepem sa nu ne mai intelegem intre noi,

pentru ca azi am avut confirmarea ca nu toti adolescentii din tara asta sunt putin retarzi cand vine vorba de vorbit si scris corect indiferent daca porti o discutie pe messenger sau dai o teza la scoala, deci mai exista totusi o sansa sa redevenim fiinte care folosesc limbajul articulat si nu onomatopeele,

pentru ca vom ajunge sa vorbim ca in videoclipul de mai jos daca nu incercam sa oprim acum un fenomen care devine deja periculos,

pentru ca nu doar pustii schilodesc limba romana, ci si oameni care candva vorbeau si scriau corect,

va propun, tuturor celor care spuneti "bn" in loc de "buna", "nb" in loc de "noapte buna" si "vb" in loc de "vorbesc", sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va inchipuiti cum ar fi daca, intr-o buna zi, ati auzi/vedea asa ceva pe strada, la televizor, la teatru, la opera, la profesori, la medici, in ziare, la magazin, in filme, in reclame, pe biletele de tren si de autobuz, in carti, in manuale, pe ambalaje, in cartile tehnice ale echipamentelor electro-casnice, pe site-uri, in anunturile de angajare, pe flacoanele de medicamente etc.

V drsc vznr plct