Vanzatorul de vise

Ultimele ore. Ultimele zambete. Ultimele tristeti si ultimele bucurii. Ultimele momente in care putem decide ce vrem sa schimbam in noi, in lume, in Univers. Peste putina vreme, vom face un pas, unul singur. Un pas insignifiant pentru omenire. Un pas mare pentru noi. Vom trece in noul an sperand, visand, crezand. Vom fi mai buni, mai atenti, mai darnici, mai linistiti. Vom reusi sa realizam tot ce nu am putut realiza in anul care a trecut. Vom creste putin mai mari si vom invata sa iubim, sa iertam, sa impartim zambete si raze de soare.
Acestea sunt visele pe care vi le vand in ultima seara a anului.
Pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, pentru cei ce vor veni
La multi ani cu soare.

Oraşul de oţel

A fost o dată un Oraş. Ca orice oraş de poveste care se respectă, crescuse în câţiva ani cât alte oraşe în 20 şi adunase între hotarele lui generaţii întregi de prinţi şi prinţese, curteni, menestreli, bufoni, şoricei, saltimbanci, poeţi, chelari, uşieri, mă rog, cam tot ce îi trebuie unei curţi împărăteşti. Avea şi împărat Oraşul, însă curtenii îl vedeau rar, era foarte ocupat şi mereu pe drumuri, aşa cum trebuie să fie un împărat care doreşte binele poporului său. În Oraşul nostru, timpul nu curgea ca în alte oraşe. Aici clipele se măsurau în zâmbete, în versuri, în prieteni şi mai ales în cântece. Pentru că, trebuie să ştiţi, Oraşul avea ceva special: câţiva sfetnici puţin cam zăpăciţi şi cam visători de felul lor, care hotărâseră că toată lumea e obligată să cânte dacă trece de porţi. Aşa că cine intra acolo, vrând-nevrând, începea să cânte. Chiar dacă la început nu prea aveai chef, magicienii Oraşului învârteau de câteva ori bagheta şi gata, vraja te cuprindea. O altă regulă în Oraş era că oamenii trebuiau să fie prieteni unii cu alţii, măcar în timpul cât poposeau acolo. Era şi o seară specială dedicată imprietenelii generale, dacă mergeai era imposibil să pleci fără să ai măcar 2-3 prieteni noi şi fără să ţi se dăruiască sau să dăruieşti măcar un zâmbet, cât de mic.
Într-o zi însă, o vrăjitoare rea a aflat de Oraş. Era o vrăjitoare căreia nu îi plăceau cântecele, poveştile şi zâmbetele. Trăia într-o grotă unde crescuse alături de ea un soi de fiinţe schimonosite, care nu ştiau să spună toată ziua decât "auuuuuuviatameaaaaaa" şi nu suporta să audă alte sunete decât cele scoase de ele. Când a auzit despre ce se petrece în Oraş, a început să pufnească, să trântească, să mârâie şi din momentul ăla ocupaţia ei principală a fost să găsească o metodă prin care să distrugă cetatea cu menestreli, magicieni, saltimbanci, zâmbete şi prieteni. Când a descoperit soluţia, a chiuit de bucurie, s-a urcat pe o coadă de mătură ştirbă şi a pornit val-vârtej să îşi ducă la îndeplinire planul. A făcut ea ce-a făcut şi, cumva, a reuşit să închidă porţile Oraşului. Apoi, frecându-şi mâinile fericită, s-a întors la grota ei şi a început să îşi imagineze cum va aduce, pe locul unde fusese Oraşul, fiinţele ciudate pe care le crescuse. Nu ştia vrăjitoarea însă că Oraşul avea curteni curajoşi, tineri, care învăţaseră de la Împărat, magicieni şi menestreli că, dacă într-adevăr crezi într-un lucru, atunci merită să lupţi pentru el. Iar ei credeau în Oraşul lor. Aşa că s-au strigat unii pe alţii, s-au adunat la porţile închise şi l-au încurajat pe Împărat. Iar Împăratul, ca în orice poveste, s-a urcat pe calul lui alb care scotea flăcări pe urechi, nas, gură şi copite, a dat cu sabia stânga şi în dreapta (l-a ajutat puţin şi Moş Crăciun, e adevărat, dar numai puţin) şi a dărâmat lacătele pe care vrăjitoarea le pusese pe porţile cetăţii lui dragi. Pentru că totul într-o poveste trebuie să se termine cu un bal, curtenii, magicienii şi menestrelii au cerut azil politic câteva ore în altă cetate, ca să îi arate vrăjitoarei că nu renunţă, chiar dacă cetatea lor de baştină nu este încă pregătită să primească oaspeţi şi că nu mor caii când vor câinii. Şi uite aşa, pentru că nişte curteni inimoşi au crezut cu toată forţa în ceea ce învăţaseră de-a lungul anilor de la menestreli, magicieni şi Împărat, Oraşul din povestea noastră are acum din nou porţile larg deschise. A demonstrat, încă o dată, că există multe lucruri frumoase pe lumea asta pentru care merită să lupţi, că întotdeauna Moş Crăciun vine la cei care cred în el din tot sufletul. Spunea cândva, undeva, un maestru al poveştilor că, de fiecare dată când cineva spune că nu crede în zâne, undeva în lume o zâna cade jos şi moare şi că, pentru a o salva, trebuie să batem din palme şi să strigăm "eu cred în zâne". Acesta este felul Oraşului de a striga în gura mare, să audă toate urechile sufletelor: "We do belive in music, we do, we do!"

Implanturi marca "Terra"

Am aflat de curând că mineralele conţin ADN şi că există o invazia pacifico-mediteraneano-atlantico-carpato-danubiano-pontică a extratereştrilor. Astăzi, acelaşi site de ştiri s-a gândit să îşi delecteze cititorii cu alte informaţii noi şi interesante. Astfel, aflăm de la ei că "Pământul are roci precum cuarţul şi feldsparul, care sunt făcut de silicon şi oxigen plus alte elemente." Fără nici un fel de alte comentarii, aş dori să întreb editorul care a lăsat chestia asta să apară online: cât mai costă nişte implanturi pentru planete zilele astea? În plus, l-aş ruga să fie atât de drăguţ să facă o faptă bună la vară şi, în loc să scrie ştiri, să modifice genetic siliciul ăla de pe plajă, ca să nu mai găsim chiştoace de ţigări şi ambalaje. În acest mod simplu şi plăcut, va rezolva două probleme majore în acelaşi timp: va contribui la ecologizarea planetei, ca să i se vadă silicoanele mai frumos şi îşi va oxigena puţin neuronii mult prea solicitaţi.

Amintiri din copilarie

Am petrecut ieri o seara care mi-a amintit de copilarie, de mirosul de portocale si banane puse pe calorifer, de nopti de iarna cu prieteni, cu vin fiert, cu chitari. Timp de aproape 6 ore, am reeditat clipele extraordinare in care imi scriam temele la lumina lumanarilor, imbracata cu toate hainele de iarna pentru a combate gerul din camera mea. Am invatat sa fiu ecologista si sa aleg mersul pe jos, sa renunt la tramvai sau troleibuz. Tot aseara mi s-a facut dor de o tura de noapte pe munte. A fost de altfel si prima oara cand am folosit frontala in oras pentru a vedea pe unde calc. Chiar mi s-a parut distractiv, mai ales ca pe langa mine treceau oameni care nu aveau frontala si le inghetau mainile pe lanterne. Mai putin distractiv a fost cand am facut cunostinta cu o creanga de copac, pentru ca un sofer cu prea multa energie mi-a bagat faza lunga in ochi cand a ajuns la 3 metri distanta de mine. In magazine era o atmosfera de sarbatoare, lumanarele aprinse peste tot, chipuri care afisau zambetul ranjit ce te duce cu gandul la un inceput de dementa, insa nici macar gandul ca li se strica marfa in frigidere nu i-a putut face pe comercianti sa renunte la el. E mai putin important faptul ca intreaga atmosfera festiva a fost putin deteriorata de clienti nemultumiti, care au inteles ca o ora nu vor beneficia de serviciile oferite de noi, insa le-a fost destul de greu sa priceapa de ce nici la 10 noaptea inca nu s-a rezolvat problema. Insa asta a fost doar un amanunt minor. Important e ca am petrecut ore minunate, demne de Evul Mediu si de o tara second hand. Candva poate voi afla si motivul din care ni s-a oferit sansa, tuturor celor cateva sute de oameni din zona asta, sa devenim sociabili, sa iesim pe strazi si sa schimbam informatii foarte interesante, cum ar fi de pilda "- Stiti cumva ce s-a intamplat? - Nu, ca nu mi s-a explicat, nici dansii nu prea stiau care e problema, dar stiu ca va dura pana la cel putin 9 seara".
Pentru toate astea, trebuie sa multumesc cuiva. Ocazia unica de a avea o seara romantica in firma, la lumina lumanarilor si cu atmosfera sarbatoreasca in aproape un sfert din sectorul 1 nu este meritul meu personal. Prin urmare, multumesc, Enel Muntenia. Am si o urare de sarbatori pentru tine: UP YOURS.

Eu as fi de parere...

8 decembrie 1980, New York. 4 focuri de arma. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
16 septembrie 2000, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 august 2007, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.
5 noiembrie 2010, Bucuresti. Cancer. Simbolul unei generatii incrustat pe o piatra funerara.

Eu as fi de parere ca prea curand si prea egoist ii uitam pe cei care au schimbat chipul istoriei. A noastra, a altora, a intregii umanitati. Ne amintim de ei doar cand se implineste un numar rotund de ani de cand au ales sa plece. In rest, sunt doar soaptele vantului si praful din stelele pe care ni le-au daruit. Eu as fi de parere ca este nedrept ca doar la 30 de ani de la moartea unui extraordinar artist omenirea considera ca este cazul sa il omagieze. Sunt oameni care au modelat frumos caractere, au schimbat moduri de gandire. Sunt oameni de la care fiecare din noi a invatat sa fie mai bun, sa iubeasca, sa viseze, sa creada, sa lupte. Eu as fi de parere ca, pe pamant, idiotii nu au doar arme. Au si puterea de a spala creiere. Eu as fi de parere ca e vremea ca macar noi, cei care era mici atunci cand "fratele" Lennon si-a mutat chitara in Rai, sa ne amintim, in fiecare an, ca el si altii asemeni lui sunt motivul din care noi stim, vrem si putem azi sa fim fiinte cu suflet, nu masinarii aliniate in fabrica de vieti.

Eu as fi de parere...


Vali Sterian


Florian Pittis


John Lennon

Întrebări existenţiale

Întrebări, întrebări, ne punem mereu întrebări, existenţa noastră este compusă din întrebări. Foarte târziu înţelegem că în general nu răspunsurile sunt importante, ci calea pe care ajungem la ele, pentru că aşa evoluăm (sau nu, dar am avut şansa să o facem, depinde de noi). Nu toate întrebările au răspuns. Cele 40 care urmează sunt pe cât de distractive, pe atât de logice zic eu şi sigur se poate găsi un răspuns la fiecare din ele. Nu uitaţi că marile idei apar exact când începem să ne punem întrebări ce pot părea stupide şi fără legătură cu problemele care ne frământă. E şi ăsta un mod de a relaxa neuronul. Ar fi de dorit totuşi să nu experimentaţi pentru a afla răspunsul la întrebarea cu numărul 16. Pisica voastră sigur nu va considera asta o realizare :)

...
1. De ce "prescurtare" este un cuvânt aşa lung ?
2. De ce soldaţii kamikaze purtau o cască ?
3. De ce se sterilizează acele cu care se fac injecţiile condamnaţilor la moarte ?
4. Care este sinonimul cuvântului "sinonim" ?
5. De ce nu există mâncare de pisici cu gust de şoarece ?
6. Dacă nimic nu se lipeşte de teflon, cum e lipit teflonul de tigaie ?
7. De ce balerinele merg mereu pe vârfuri ? Nu ar fi mai simplu să angajeze balerine mai înalte ?
8. Vreau să îmi cumpăr un bumerang nou. Cum pot să scap de cel vechi ?
9. De ce localurile deschise non stop au încuietori ?
10. De ce avioanele nu sunt fabricate din acelaşi material din care sunt făcute cutiile negre ?
11. Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are fraţi sau surori ?
12. Adam avea buric ?
13. Dacă Superman este aşa de deştept, de ce îşi ia chiloţii peste pantaloni ?
14. Când faci fotografii cu Mickey la Disneyland, omul din interiorul lui Mickey zâmbeşte ?
15. Când o maşină merge, aerul din interiorul pneului se învârte ?
16. Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o bucată de pâine cu unt cade mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine unsă cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră ?
17. De ce nu câştigă ghicitoarele la 6 din 49?
18. Cum se va numi epoca ce va succede pe cea contemporană?
19. Dacă despre o femeie se spune, atunci când nu este moartă, că este vie, de ce nu face struguri?
20. Cum se traduce "Ziua Păcii" în engleză fără să sune vulgar în româneşte?
21. Dacă de la înot se slăbeşte, unde greşesc balenele?
22. Dacă uleiul de porumb se face din proumb, cum este cu uleiul de corp?
23. Dacă lipiciul superglue lipeşte într-adevăr orice, de ce nu şi interiorul tubului?
24. De ce nu sună ocupat cînd greşim numărul?
25. De ce îţi trebuie programare la clarvăzător?
26. Dacă azi sunt zero grade, şi mâine e de două ori mai frig, cât de frig va fi mâine?
27. Primeşti bani înapoi dacă taxiul merge cu spatele?
28. De ce morcovii sunt mai portocalii decît portocalele?
29. De ce oamenii te cred pe cuvânt când le spui că există 400 milioane de stele pe cer, dar când le spui că această bancă a fost proaspăt vopsită cred că glumeşti?
30. De ce sucul de lămâie este în mare parte din ingrediente sintetice, pe când în soluţia de spălat vase este zeamă de lămâie adevărată?
31. De ce Tarzan nu are barbă?
32. Oamenii căsătoriţi trăiesc mai mult, sau doar li se pare?
33. Cu ce viteză se deplasează întunericul?
34. Cum se împachetează biluţele de polistiren când vrei să le trimiţi pachet?
35. Cum ar arăta scaunele, dacă am avea genunchii la spate?
36. De ce femeile nu merg niciodată singure la WC, ci doar în grupuri?
37. Un termos vara păstrează băutura rece, iarna caldă. De unde ştie termosul când e vară şi când e iarnă?
38. Eschimoşii orbi au câini de sanie dresaţi pentru orbi?
39. Un şofer care lucrează pe maşini de deszăpezire, cum ajunge dimineaţa la servici ?
40. Peştii de mare beau apă sărată sau apă dulce?

Brand de ţară

Există undeva, în munte, un sat în care timpul s-a oprit. Poate pentru că mulţi tineri au plecat spre alte zări, poate pentru că oamenii de acolo au ales să păstreze viaţă aşa cum era cea străbunicilor, în acel sat totul vorbeşte despre alte vremuri, despre datini, despre poveşti spuse la gura sobei în nopţile lungi de iarnă. În acel sat copacii poartă cocheti fire albe şi roşii, începând de pe 24 februarie şi până pe 9 martie, pentru a chema păsările şi pentru a aduce soarele şi ghioceii, vara casele mici şi bătrâne dorm în umbra nucilor şi merilor, toamna porţile se împodobesc cu şiraguri de fructe, iar iarna răsună clopoţeii cailor şi colindele copiilor.
Povestea acestui sat nu stă însă în obiceiuri, ci în oameni. În el locuiesc ultimii căutători de chihlimbar din România şi ultimul meşter ale cărui mâini ştiu să modeleze şi să aducă la viaţă mierea brună a pământului.
Stând de vorba cu el, privind micile bijuterii de care era atât de mândru, ascultându-i tristeţea din glas când spunea că nimeni nu mai vrea să înveţe şi că arta de a prelucra manual chihlimbarul va muri o dată cu el, m-am întrebat de ce nu ştim să păstrăm şi să arătăm lumii lucrurile frumoase pe care le avem. De ce copiii, în şcoli, învăţă cum să lucreze la calculator, însă nu au habar cum se ţese un covor, cum se naşte o oală de lut, cum se pictează vestiţii cocoşi de Horezu. De fapt, cred că nu mai au habar nici măcar ce sunt cocoşii de Horezu. Am popularizat mitul lui Dracula, ne preocupă (dez)integrarea diverselor minorităţi naţionale, ne batem cu pumnul în piept că avem cei mai buni IT-işti, cei mai buni medici, cei mai buni gimnaşti şi uităm cel mai important lucru: în fiecare sat pierdut în munte dispare, an de an, câte un meşteşug extraordinar care ar putea deveni cartea noastră de vizită pe care să o arătăm mândri tuturor. Şi asta pentru că bătrânii care cunosc tainele se sting, iar tinerii care ar putea învăţa de la ei nici măcar nu ştiu că poate bunicul ce le-a spus poveşti când erau mici este ultimul meşter olar, tâmplar, ţesător, bijutier, lutier de pe la noi, că meşteşugul care moare o data cu el ar putea să ne reprezinte şi să creeze un brand de ţară. La mulţi ani, România, oriunde ai fi.

Colind pentru ieri
Cu zapezi din suflet iarasi ninge,
se coboara amintiri din cer,
peste pragul casei iarna curge
cu miros de nuci si lerui-ler
se aprind in noapte gutuile la geamuri
din copilarie adunate de un gand
si dintr-o padure risipita fara ramuri,
toti copacii pleaca, pleaca iarasi la colind

Muntii innuntiti si singuratici
au aprins faclii de brazi spre cer
buciumele zimbrilor salbatici
canta pentru oameni lerui-ler.
Cu tristeti demult pierdute intr-o gara
Se topesc acum si merele-perechi
Canta lerui-ler,lerui ler in prag de seara
vara-ndragostita cu cirese la urechi.

Ninge cu al tropotelor iures
clopoteii cailor de lemn
si-ntr-un vechi catun din Maramures
timpul a lasat pe-o prispa semn.
Semn ca-n lume inca panze albe trec pe zare,
semn ca este vreme pentru noi iubiri sub cer
semn ca mai exista intre infinit si mare
glasuri care canta pentru viata lerui ler.

Madalina Amon - Trei sferturi in cer

Ziua lupilor

De foarte mulţi ani, am preluat sărbătorile altora, plângându-ne în acelaşi timp că nu se mai ţine cont de tradiţii, că spiritul românesc nu mai există. Din punctul asta de vedere, mi-au plăcut întotdeauna irlandezii. Oriunde ar fi, poartă cu ei tot ceea ce înseamnă Irlanda. Sărbători, culori, cântece, obiceiuri, superstiţii şi personaje mitologice. Elfii, spiriduşii, ielele, uriaşii şi piticii de sub stânci, există peste tot unde există irlandezi, iar în data de 17 martie întreaga lume devine verde, pentru că atunci sărbătoresc ei echivalentul a ceea ce ziua de 30 noiembrie este pentru noi (mai puţin ziua naţională). Mă întreb câţi dintre cei care s-au îmbrăcat anul asta în vampiri pe 30 octombrie ştiu că azi este ziua vrăjitoarelor la noi şi că Sf.Andrei este patronul spiritual al României, aşa cum Sf.Patrick este patronul spiritual al Irlandei. Noi însă preferăm să sărbătorim All Hallow's Eve. Păcat este că cei care aleg asta nici măcar nu ştiu ce este acea noapte, ce reprezintă, aşa cum nu ştiu nici ce reprezintă pentru noi noaptea şi ziua de Sf.Andrei.
Din punct de vedere religios, sărbătoarea de Sf.Andrei este poate cea mai importantă pentru România. Ar trebui să fie mediatizată şi popularizată, pentru că reprezintă ziua patronului spiritual al acestei ţări şi ar putea fi foarte bine legată de Ziua Naţională. Nu ne-ar împiedica nimic nici pe noi, aşa cum nu îi împiedică pe irlandezi, să facem cu adevărat două zile de sărbătoare frumoase, să aducem în pieţele publice şi parcurile noastre ursul, lupul, costumele tradiţionale, dansurile, să facem târguri de artă populară, concursuri tematice, etc.
Şi acum, să vedem ce obiceiuri există pentru al nostru "Halloween".

În tradiţia populară, 30 noiembrie este Ziua Lupului. Poveştile spun că în noaptea de Sf.Andrei lupii formează haitele, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecăruia din ei. Legat de asta şi apropos de teama de lupi, trebuie să ştiţi că atacurile lupului asupra oamenilor sunt extrem de rare, în întreaga lume. Se spune că numai câţiva oameni sunt sortiţi să fie mâncaţi de lup şi se mai spune că şi lupii ştiu asta şi nu mănâncă decât pe cei meniţi. Conform legendelor, este şi singura noapte din an în care lupul poate să "îşi vadă coada", adică să privească în spate.
Noaptea de Sf.Andrei este şi noaptea vrăjitoarelor, cea în care duhurile ies şi umblă libere prin lume de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, iar cerurile se deschid. Ca şi în noaptea de Sânziene, animalele vorbesc, însă nu e bine să le auzi, pentru că îţi va merge rău. În această noapte, fetele de măritat puneau busuioc sub pernă şi făceau "vrăji de ursit" pentru a îşi visa alesul.
Potrivit unui obicei vechi si in mod sigur uitat, de Sf.Andrei copiii formau grupurile de colinda si isi stabileau gospodariile unde vor merge in noaptea de Ajun. Tot în noaptea de 29/30 noiembrie se "păzea usturoiul". Într-o casă se adunau feciori şi fete, puneau pe o masă căpăţâni de usturoi, lumânări, ulcele cu apă neîncepută, pâine şi până în zori păzeau toate aceste lucruri, ca nici unul din ele să nu dispară sau să fie atins, cântau, dansau, făceau chef în toată regula. Dacă vreodată veţi auzi pe cineva că va spune "arăţi de parcă ai fi păzit usturoiul", să ştiţi că la asta se referă şi că arătaţi că şi cum aţi fi petrecut o noapte albă.
De Sf.Andrei se pune grâu la încolţit, pentru a afla cum îţi va merge în anul care vine. Dacă pe 1 ianuarie grâul din farfurioară este înalt, verde, des, înseamnă că vei avea un an bun.
Iată deci o mulţime de obiceiuri de care nimeni nu mai ţine cont. E adevărat, nu avem baluri mascate ca tradiţie de Sf.Andrei, însă în mod sigur avem multe alte moduri de a ne distra în această zi. În fond, distracţie poate însemna şi să mergi să vezi cum se face o oală de lut, sau cum se ciopleşte un fluier, pentru ca mai apoi să te întâlneşti cu prietenii undeva şi să "pazesti" toată noaptea vinul fiert şi chitările.
Aşa că la mulţi ani Andrei şi Andreea, pentru azi şi la mulţi ani români, pentru mâine. Sunt zilele noastre. Merită serbate, zic eu.

Ceasul cucuvaielor

Noaptea iată a venit.
vârcolaci şi iele,
duhurile rele,
pleacă la peţit.
Suflete, te-ascunde,
c-au ieşit din unde
fiicele râului
din celălalt tărâm.
Galeş le e glasul
şi sosit-a ceasul,
umbre-n urma lor rămân.

Albe, cu priviri de foc,
ielele nebune
au ieşit în lume
şi se prind în joc.
Fată despletită,
candela-nvelită,
în oglindă fum şi vis.
Buzele descântă,
cheamă şi cuvântă,
cerurile s-au închis.

Mulţi ca frunza, iuţi ca vântul,
vin, întunecă pământul,
timpul pentru rugă-a trecut.
Curge, zboară, cade, ţipă
aripi negre se ridică,
ceasul cucuvaielor a bătut.

30 de filme care trebuie văzute

Pentru că e luni şi pentru că poimâine va fi prima zi din ultima lună a acestui an (ciudată frazare, ştiu), mă gândesc să fac un (fel de) top al filmelor care îţi pot schimba felul de a fi, felul de a gândi, felul de a privi lumea. Poate, dacă încă nu le-aţi văzut, apucaţi să o faceţi până pe 31 decembrie şi veţi păşi în noul an cu alte vise, alte planuri, poate mai buni, mai atenţi la cei din jur, mai convinşi că, până la urmă, singurul lucru din viaţă care într-adevăr contează este dragostea , că atunci când crezi cu adevărat în ceva poţi face miracole. Şi, nu în ultimul rând, unele din ele au să vă amintească, dacă aţi uitat, că darurile pe care fiecare din noi le-a primit de la ursitoare nu trebuie irosite si ca singurele lucruri pe care nimeni, niciodata, nu ni le poate lua, sunt mintea si sufletul.

If Only
August Rush (multumesc, Gâză)
A Walk to Remember
P.S.I Love You
Good Will Hunting
5 People You Meet In Heaven
Georgia Rule
Sweet November
Scent of a Woman
50 First Dates
Paulie
S1m0ne
The Ultimate Gift
Finding Neverland
The Wizard of Oz
My Fair Lady
Miracle on 34th Street
Fisher King
Tootsie
Rainman
City of Angels
Donnie Darko
E.T.
Green Mile
Foxfire
Leon
Breakfast at Tiffany's
Awakenings
One Flew Over the Cuckoo's Nest
Modern Times

Cu sufletul in palma

Fiecare drum începe de undeva şi fiecare prim pas făcut pe el este cel mai frumos. Cu toate visele întregi, cu încredere că mâine va fi o zi extraordinară care va ţine o viaţă, cu palmele larg deschise dăruind lumii bucurie din bucuria ta de călător pe o noua poteca de cărămidă galbenă.
Fiecare drum sfârşeşte undeva şi, dacă ai puţin noroc, la capătul lui îţi mai rămân câteva vise, câteva speranţe, câteva pingele de pus la pantofii cei roşii pe care i-ai purtat când ai plecat în căutarea Oraşului de Smarald şi care acum stau uitaţi şi prăfuiţi într-un colţ de amintire.
Am pornit acum 5 ani pe un drum care trebuia să mă poarte pe curcubeu. Alături de mine stăteau un om care îşi căuta un suflet, un suflet care îşi căuta curajul de a încerca ceva ce nu a mai încercat niciodată şi un urs de pluş cu petice albastre.
Azi, omul şi-a găsit inima şi a aruncat-o, pentru că undeva, pe la jumătatea potecii, şi-a dat seama că de fapt nu este destul loc în el şi nu are atâta forţă încât să ţină vie o inimă. Sufletul şi-a găsit curajul, însă, ca omul să nu fie trist, l-a încuiat adânc în sine şi a avut grijă să nu îl mai lase să iasă la iveală. Iar ursul de pluş s-a pierdut, probabil aruncat sau uitat prin vreo haină, prin vreo geantă sau poate chiar la coşul de gunoi.
Azi, la final de drum, stau singură cu sufletul în palmă. E greu, pentru că în el s-au strâns toate pietrele pe care le-am cules din calea omului. Aş vrea să îl las puţin jos, ca să mă odihnesc, dar nu pot. Dacă o fac, mi-e teamă că nu ai să îl mai vezi şi nu ai să îţi mai poţi găsi niciodată visele, speranţele, încrederea, zborul, pentru că toate sunt în el, adunate pas cu pas.
Au trecut doar 162.934.373.830 de secunde din viaţa promisă, încă nu am ajuns pe curcubeu, aşa cum visai, iar sufletul meu stă tot în palmă.

ADN-ul mineralelor si invazia pacifica

De când am început să scriu pe blog, mi-am făcut o regulă din a nu comenta aici alte postări, articole de presă, emisiuni radiotvshowbizisice (sic!), comportamente şi afirmaţii ale persoanelor mai mult sau mai puţin publice. De data asta totuşi nu mă pot abţine. Ştiri scrise cu picioarele, articole agramate, informaţii reduntante, fraze fără cap şi fără coadă, m-am obişnuit demult să văd/aud/citesc la Realitatea. Este însă pentru prima oară când, datorită lor, aflu de o, citez, "invazie pacifică a extratereştrilor" şi de "minerale modificate genetic". Mă veţi ierta dacă îmi voi încălca şi regula de non-utilizare a romglezei internautice şi voi folosi unica expresie care reproduce exact prima reacţie pe care am avut-o: WTF?!?!?
Să le luăm pe rând.
Invazie pacifică. Ok, sunt de acord. Dar de ce neapărat pacifică? Mediteraneană ce are? Sunt mai destepţi aia din zona Pacificului, au cotizat mai mult la SETI ca să vină E.T. numai la ei? Poate vrem şi noi extratereştri. Mă rog, tot e bine că nu e vorba de o invazie atlantică, nu de alta, dar mă gândesc şi eu ca omul: NATO, aliaţi, recentele jocuri "bomba mea e mai şmecheră decât bombele tale made in USA" iniţiate de coreeni, o invazie atlantică nu ar suna bine deloc. De fapt cred că ideală ar fi o invazie caspică. Însă aş vrea să îi rog pe domnii extratereştri să fie o invazie prietenoasă şi lucrativă, pacifistă şi nu belicoasă.

Minerale modificate genetic. Eu prea multă biologie şi genetică nu ştiu, chiar aş putea spune că nu ştiu deloc, dar tot îmi pare puţin a la Ray Bradbury. Din câte mai ţin eu minte, presupunând că nu m-am sclerozat de tot(încă), organism modificat genetic înseamnă un organism viu creat artificial prin mutatul genelor de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, înainte-înapoi şi pe diagonală, ca în dansul ăla de se practică pe la nunţile româneşti.

Să vedem ce zice dicţionarul:
Mineral
definiţia 1
Corp solid, cu o anumită compoziţie chimică, care se găseşte în natură în stare cristalină sau amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor.
definiţia 2
Care conţine corpuri anorganice; constituit din materie anorganică.

Genetică
Ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor. Tehnicile ingineriei genetice constau în izolarea segmentelor ADN ( materialul genetic) de la o fiinţă vie (virusuri, bacterii, plante, animale şi inclusiv om) pentru a le introduce în materialul ereditar al alteia.

Acu', una din două: ori cei de la Realitatea sunt adepţii teoriei care spune că şi pietrele sunt vii, respiră, mănâncă, vorbesc, ori era vorba despre o poveste SF de care şi-a amintit editorul ştirii şi s-a gândit să bucure lumea cu ea.

Una peste alta, am să întreb şi eu ca unii comentatori: alo, băieţii, un jurnalist, ceva, angajaţi şi voi în următorul cincinal? Bag seama că la urangutani dresaţi să ţină pixul în mână şi să dea din el ca şi cum ar scrie v-aţi făcut norma pentru cincinalul ăsta, ştirile voastre o demonstrează din plin.

detalii despre extratereştrii pacifici şi ale lor pietre vorbitoare, aici

p.s. dacă vreunul din voi are vreme să semnaleze cârcotaşii, cred că le-aţi face o bucurie mare, poţi face mişto pe tema extratereştrilor minerali pacifici modificaţi genetic un întreg sezon

Un joc

Pare-se că în ultimele zile Vânzătorul de vise îşi culege ideile din filme. Pentru că cel mai recent văzut este "The Exam", mi-am amintit de o problemă de logică la fel de enervantă ca şi cea din mai sus numita producţie.

Prin urmare, prietene care citeşti acum asta, eşti într-o cameră ale cărei unice comunicaţii cu exteriorul sunt două uşi. Fiecare uşă este păzită de un Gardian. Una din uşi duce spre lumina (cunoaştere) iar cealaltă spre întuneric (ignoranţă). Unul din Gardieni spune întotdeauna adevărul, iar celălalt minte întotdeauna. Ai dreptul să pui o singură întrebare unui singur Gardian, pentru a descoperi uşa care duce spre lumină. Nu ştii care din cei doi spune adevărul şi care minte, aşa că nu contează pe care îl alegi. Ce întrebare pui?

Indiciu: există o unică întrebare care, pusă oricăruia dintre ei, îţi va indica invariabil uşa corectă, indiferent dacă Gardianul a minţit sau a spus adevărul.

Experimentul

Câmpiile Morţii, Abu Dhaib, Experimentul Stanford, Experimentul Piteşti, Birkenau, Auschwitz, Experimentul Milgram. Nume în spatele cărora se ascunde adevăratul chip al umanităţii. Ce se întâmplă când un om ajunge să deţină puterea absolută, când singurele reguli sunt cele pe care el însuşi le impune, când nu există nici un factor inhibitor -legi, justiţie, teama de pedeapsă- între el şi propria minte? Se va schimba? Va începe să se comporte altfel decât a fost educat să o facă? În 95% din cazuri, răspunsul este: da. Spre deosebire de restul animalelor de pe această planetă, oamenii au dezvoltat o înclinaţie aparte pentru cruzime. Ne place să vedem sânge, să auzim ţipete. Mergem la filme gen "Saw" şi le privim fascinaţi, ne oripilează ceea ce vedem acolo şi totuşi nu ne putem desprinde ochii de la ecran. Ne îngrozeşte şi ne hipnotizează în acelaşi timp orice are legătură cu violenta, moartea, durerea, tortura. Nu este de mirare că dacă, întâmplător, ajungem în poziţia de a deţine controlul absolut, ne putem transforma în bestii. Nu animale. Absolut nici un animal nu se comportă aşa. Nici un animal nu ucide de plăcere, nici un animal nu torturează. Doar noi. Închisorile şi lagărele sunt cele mai bune demonstraţii că oamenii nu sunt atât de departe pe cât cred în lanţul evoluţiei. Dar dacă nu e o închisoare reală? Dacă nu este un lagăr real? Dacă există reguli şi limite impuse de la început, rămânând comun un singur factor: puterea absolută acordată câtorva oameni? Veţi spune că, în acest caz, nimic rău nu se va întâmplă. Şi veţi greşi. La un moment dat, linia fragilă dintre joc şi real va fi depăşită. Este inevitabil să se întâmple aşa, pentru că întotdeauna într-un grup există cel puţin o persoană care a adunat atâtea frustrări, atâtea spaime, atâtea neîmpliniri încât, dacă i se va oferi ocazia, va deveni un monstru. Cred că este un soi de compensare inconştientă a faptului că în viaţă reală eşti nimeni. Pentru prima oară poţi conduce pe alţii. Pentru prima oară ai ocazia să plăteşti umilinţele şi durerea, chiar dacă cei asupra cărora îţi reverşi răzbunarea nu au absolut nici o vină. În acel moment, între ţine şi tu există un singur lucru care poate opri ororile: omul. Dacă într-adevăr faci parte din această specie, vei acţiona moderat, asigurându-te că se respectă regulile, dar fără să treci linia. Dacă partea umană din tine este doar o masca creată de educaţie şi societate, la un moment dat ea se va sparge şi vei deveni o specie care nu există. O specie ale cărei unice reguli sunt: umileşte, torturează, ucide. Înlătură-ţi chiar şi aliaţii dacă nu îţi recunosc puterea. Am considerat întotdeauna că jocurile de război sunt extrem de periculoase, pentru că acea linie de care vorbeam poate fi foarte uşor depăşită şi se poate ajunge de la distracţie la moarte în doar câteva secunde. Experimentele pe această temă o demonstrează.
Ce se întâmplă însă dacă în această ecuaţie - putere, lipsa cuiva care să oprească jocul- introducem şi banii? V-aţi întrebat vreodată ce aţi fi în stare să faceţi, până unde aţi fi capabili să mergeţi, pentru o sumă relativ mare de bani? Dacă vi s-ar pune în mână un pistol, v-ar fi arătat un om oarecare de pe stradă şi vi s-ar spune "trage şi vei câştiga destul cât să nu mai ai nevoie vreodată să munceşti", aţi face-o? Dacă vi s-ar propune să participaţi la un experiment în care unii dintre voi ar fi gardienii şi alţii deţinuţii şi totul ar trebui să se întâmple cât mai real cu putinţă, unica interdicţie fiind folosirea violenţei fizice, aţi acceptă? Aţi avea curaj să vă înfruntaţi adevărata personalitate? Ce aţi face când aţi vedea că jocul nu s-a încheiat după primul abuz, deşi iniţial vi se spusese că asta se va întâmpla? Ce aţi face dacă într-o zi aţi ajunge în poziţia de a avea putere absolută asupra altora? Cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne punem întrebarea asta. Părerea mea este că niciodată puterea, de orice fel, nu ar trebui să ajungă decât în mâinile unui om destul de educat încât să ştie ce poţi şi ce nu poţi face ca lider. Până unde poţi duce jocul şi cât ai dreptul să dispui de cei subordonaţi ţie. Felul în care ştim să folosim libertatea este singurul lucru care poate să ne diferenţieze de strămoşii noştri din peşteri şi să ne urce puţin pe scara evoluţiei. Nu mult, din păcate, însă destul cât să înţelegem că de fapt tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este un experiment are are rolul să ne înveţe, să ne dreseze unde e locul nostru şi unde e locul lor. Ce se întâmplă însă în cazul în care subiecţii experimentului refuză să mai joace după regulile Fratelui cel Mare? Într-o zi vom afla asta, probabil. Va fi ziua în care între noi şi creierul nostru va sta doar partea umană şi ea va decide care este viitorul. Va fi un soi de "gom jabbar" al omenirii, însă nu capacitatea de a învinge spaima, ci aceea de a învinge cruzimea va face diferenţa dintre om şi animal primitiv. "Când priveşti în abis, abisul priveşte şi el în tine".

Mic manual de nefericire...

...sau cum să devii nefericit în 15 paşi simpli. Şi nu doar atât, dar şi cum să continui să rămâi nefericit oricât de mult ar încerca cei din jur să te convingă de faptul că viaţa e frumoasă.

1. Fii convins că toţi sunt mult mai buni decât tine, minimalizează-te zilnic şi compară-ţi mereu realizările sau eşecurile cu cele ale altor persoane.
2. Povesteşte de cel puţin 20 de ori pe zi, oricui are răbdare să te asculte, cât de neplăcute sunt viaţa ta, situaţia ta materială, relaţia ta, copiii tăi, rudele tale, prietenii tăi. Nu mişca nici un deget ca să schimbi ceva în bine.
3. Fii supărat cât mai mult timp şi răspunde cu un "n-am nimic" morocănos oricui te întreabă ce ai pe suflet.
4. Nu spune niciodată celor dragi că îi iubeşti. Porneşte de la premisa că ei oricum ştiu asta, deci nu mai simt nevoia să o şi audă din când în când.
5. Fă în fiecare zi exact aceleaşi lucruri, în exact aceeaşi ordine. Dacă se poate să urmezi o rutină stabilită la secundă, pe ceas, este perfect.
6. Când vezi că nu ţi-a reuşit ceva din prima, renunţă. Reciteşte pasul 1 si povesteşte-ţi cel puţin o dată pe oră că tu oricum nu eşti bun de nimic. În general evită să inveţi ceva nou, să iţi schimbi viaţa, oraşul, ţara, relaţiile. Spune-ţi că oricum nu va merge, deci nu are rost.
7. Fă-ţi o listă cu toate lucrurile rele (adevarate sau doar închipuite) pe care le-ai facut încă de când ai spart vaza bunicii când aveai 10 luni şi mergeai de-a buşilea. Citeşte-o de două ori pe zi, dimineaţa şi seara şi nu uita să te culpabilizezi pentru orice a mers pe dos in viaţa ta, sau pentru chestii mai puţin plăcute întâmplate acum 1000 de ani. Axează-te pe acele momente despre care nu îşi mai aminteşte nimeni cu excepţia ta.
8. Lasa-te condus de frică şi fii convins că drobul de sare stă pregătit să cadă în orice secundă. Dacă iţi poţi imagina un meteorit, combinat cu o ploaie de lăcuste şi nişte uragane, plus un tzunami şi două cutremure, câteva maladii mortale şi cel puţin una cronică şi incurabilă, toate dând buzna in viaţa ta în acelaşi timp, venite special pentru tine şi care te afectează doar pe tine, este şi mai bine.
9. Fă în aşa fel încât să nu te mai intereseze decât banii şi munca, lasă orice altceva pe un plan secundar, nu mai vorbi despre nimic altceva. Preferabil renunţă la prieteni, hobby-uri. Aminteşte-ţi să te plângi mereu de colegi, şef, salariu, însă în nici un caz nu îţi schimba job-ul şi nici nu încerca să mai înveţi o meserie, sau chiar să porneşti propria afacere.
10. Pretinde întotdeauna de la ceilalţi mult mai mult decat poţi tu să le oferi.
11. Nu ierta niciodată nimic, nimănui. Răzbună-te cât poţi de des, pentru orice, chiar şi pentru faptul că acum ceva timp cineva a uitat că ţie nu iţi place cafeaua cu zahăr şi ţi-a adus o ceaşcă în care pusese, din greşeală, toată plantaţia de sfeclă. După ce te-ai răzbunat, pedepseşte-te şi pe tine pentru că ai făcut-o.
12. Nu te implica într-o relaţie de lungă durată, ca să nu suferi. Nu vei afla niciodată dacă nu cumva ai ratat marele tren, însă e foarte bine. Asta iţi va da un motiv în plus să fii nefericit, pentru că te vei intreba mereu dacă nu cumva de data asta era ceea ce iţi doreai.
13. Când iei o decizie, fă-o întotdeauna ţinând cont de evenimentele trecute. Lasă mereu trecutul să îţi influenţeze prezentul şi viitorul şi nu porni pe un nou drum, oricum şi de data asta va fi la fel. La fel de rău, ai ghicit.
14. Fă-ţi un scop din a încerca să schimbi persoanele din viaţa ta. Pentru asta, foloseste cât mai des critica.
15. Bârfeşte-i mereu pe toţi, invidiază-i pentru orice ei au şi tu nu, dar nu încerca să faci în aşa fel încât să obţii şi tu acel lucrul pentru care îi invidiezi. În general fii nemulţumit de oricine şi de orice, cu sau făra motiv. Nu uita să reinterpretezi cuvintele celorlalţi în aşa fel încât să îţi creezi senzaţia că au ceva personal cu tine.

Urmând aceşti 15 paşi extrem de simpli, vei obţine:
- o psihoză maniaco-depresivă cu episoade din ce în ce mai dese şi mai agresive
- sentimentul unic şi imposibil de reprodus pe cale artificială că intregul mapamond a semnat un pact să îţi facă ţie viaţa amară
- o garsonieră numai a ta, în care cel mai probabil îţi vei petrece tot restul vieţii încercând să îţi dai seama dacă eşti Napoleon, Regina Elisabeta I, sau Ioana D'Arc. Printre alte avantaje, trebuie menţionat acela că nimeni nu o să te mai contrazică niciodată, iar mâncarea îţi va fi servită prin fereastra de la uşa, fără ca tu să mai fii nevoit să faci efortul de a merge la masă.


Succes.

Şi nu uita că viaţa ta este exact aşa cum alegi tu să fie. Nu există "nu pot", există doar "nu vreau".

"Pluteşte drept înainte şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."
Regina Isabella către Cristofor Columb

Faţa nevăzută a lucrurilor

Motto:
Când ultimul copac va fi tăiat, ultimul peşte va fi prins şi ultimul râu va fi otrăvit, vom realiza că nu putem să mâncăm bani.

Trăia  în Nevada, mic şi urât, nebăgat în seamă de nimeni, cu trupul contorsionat si încovoiat, care îl făcea să semene mai mult cu un animal născut din coşmarurile nopţii. Numele lui era Prometheus şi provenea din familia Pinus longaeva. Într-o zi, un student a avut de realizat o lucrare despre cei mai bătrâni copaci din lume şi, inevitabil, a ajuns acolo unde locuia Prometheus. L-a privit cu scârbă, s-a scarpinat în cap şi a decis că ar fi interesant totuşi să scormonească puţin prin măruntaiele bătrânului. Zis şi făcut. A scos burghiul lui cel nou pe care dăduse o grămadă de bani şi a început să scobească. Prometheus a tăcut cât a tăcut, a suportat operaţia de deteriorare a trunchiului cu stoicismul şi resemnarea vârstei, însă la un moment dat s-a supărat şi a luat şi el o decizie, anume să îşi pună la treabă colţii încă puternici şi să muşte cu forţă din burghiu. Studentul nostru, care nu se aştepta la aşa ripostă agresivă, s-a înfuriat. Cum adică, burghiul lui cel nou, abia cumpărat, care costase o grămadă de bani, să rămână amintire înfipt în burta unui moşneag care nici măcar nu merita de fapt efortul de a fi studiat? Nu, aşa ceva nu era posibil. Prin urmare, s-a dus la autorităţi să îl pârască pe Prometheus şi să ceară înlăturarea lui în scopul recuperării preţioasei unelte.
Şi uite aşa, pentru că oamenii nu ştiu niciodată să decopere şi faţa nevăzută a lucrurilor, a fost tăiat cel mai batrân copac din lume, care nu făcea nimănui nici un rău, ci doar aştepta liniştit momentul (nu foarte îndepărtat în timp faţă de cel la care se petrece povestea) acel magic şi extraordinar moment când ar fi împlinit venerabila vârstă de 5000 de ani.
Morala: lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par fi şi este foarte uşor să judecăm doar după aparenţe, fără să mai procesăm informaţia în reţeaua neuronală. Asta nu înseamnă însă în mod necesar că analiza noastra va fi şi cea corectă.  
                 
   ...şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţe,                        mai puţin eroul principal
                                                             
                                   The end.

Vasile Seicaru-Padurea si menajeria

Ecouri, ecouri...

Exista in lume milioane de oameni care nu au cui sa ceara ajutor. Poate unii trec pe langa tine, pe strada, iar tu nu ai cum auzi strigatul lor mut. Daca i-ai privi in ochi, ai sti. Intr-o lume ideala proabil i-ai opri si i-ai intreba ce poti face pentru ei. Nu ai cum face asta insa, nici unul din noi nu are cum. Putem totusi, macar din cand in cand, sa ne amintim sa fim oameni si sa preluam strigatele care intamplator ajung la noi, sa le trimitem mai departe, sa fim ecou.
Azi am doua povesti pentru voi:

POVESTEA NR.1
Zolty este un om care chiar are probleme. Mari. Traieste de cand era mic in scaunul cu rotile, este sustinut de un frate caruia tocmai i s-a taiat 25% din salariu (prietenii stiu de ce) si amandoi locuiesc intr-o casa care in curand se va darama peste ei. Asta ca sa nu mai pomenesc nimic de faptul ca nu au cu ce se incalzi si ca in general nici niste paturi, haine, strachini si cratite sau orice altceva voua nu va mai este de folos prin gospodarie le-ar putea fi lor utile.
Apelul vine de aici si de aici .
Puteti ajuta cum va e  mai usor: donand orice suma in conturile de mai jos, trimitand pachete cu diverse, sau punand efectiv mana pe lopata, cazma si ajutandu-l pe Zolty in primul rand sa isi consolideze casa acum, in prag de iarna. Daca sunteti arhitecti sau ingineri constructori, daca aveti o firma de materiale de constructii, ajutorul vostru e la fel de binevenit.

- virament bancar pe numele BĂZĂVAN RADU VALENTIN 
   cont RO87INGB0000999900415087 deschis la ING Eroilor, Cluj (în RON) – pentru acoperirea cheltuielilor legate de consolidarea şi izolarea casei
- virament direct în contul lui Zolty – EGYED PETRU ZOLTAN
  Conturile bancare:
  cont în RON – RO71 RZBR 0000 0600 1001 9118
   sau
  cont în EURO – RO33 RZBR0000060010019123
 ambele deschise la RAIFFEISEN BANK sucursala Turda  (BIC/SWIFT: RZBRROBU)

POVESTEA NR.2
Povestea ei este scurta. O cheama Adina Buhoci, are 32 de ani, este mama unei fetite de 1.3 ani si a aflat de curand ca sufera de o forma grava si acuta de leucemie. Adina nu are neaparat nevoie de bani cat de transfuzii zilnice de sange. Pentru ca sistemul medical romanesc spune ca nu poate primi decat daca se doneaza pentru ea, sunteti rugati sa o ajutati. Ea are grupa A2, insa nu este neaparat necesar sa aveti si voi aceeasi grupa, asa cum de altfel stiti din alte campanii similare organizate in ultimii 2-3 ani.de data asta nu mai este insa vorba despre un parinte care cere ajutor pentru copilul sau, ci despre o mama care cere ajutor ca sa poata sa traiasca destul de mult pentru a  isi vedea copila ajunsa om mare.
Apelul vine de aici, de aici si de aici.
Dupa ce donati, veti primi o fituica ce va trebui sa ajunga (prin posta) aici: SC Business Logic Systems, strada Pitesti nr.16, Cluj-Napoca
Centre transfuzie sanguina din tara

Si pentru ca tot se apropie diversi Mosi, va amintesc ca orice obiect, jucarie, haina de care voi nu mai aveti nevoie poate ajunge foarte bine la o casa de copii sau la un azil de batrani, sau chiar la vecinii vostri de bloc/strada mai saraci. Nu trebuie sa asteptati sa inceapa cineva o campanie umanitara ca sa le duceti, le luati pur si simplu si mergeti voi cu ele acolo unde credeti ca e nevoie.

Octavian Bud - Niciodata (live)
 

Apel la decenta

Exista candva, pe plaiurile "mioritice" (si nu numai) un obicei frumos: cel mai mare dusman daca iti era un om, cand se afla pe patul de moarte te duceai si ii dadeai iertarea ta, ca sufletul sa ii poata trece impacat in lumea umbrelor. Cu totii avem parerile noastre despre cei din jur. Putem sa ii apreciem sau nu, sa ii iubim sau nu, e chestie de preferinte si mai ales de relatia in care suntem cu respectivele persoane. Sa te bucuri insa in fata mortii unui om, sa spui: "a mai murit un porc/jigodie/nenorocit" mi se pare urat si nedemn pentru cineva care se considera a fi fiinta umana. Cum te-ai simti daca, la moartea unuia din apropiatii tai, ai auzi un oarecare spunand: "a mai murit o jigodie"? E posibil sa aiba dreptate, din punctul lui de vedere. E posibil ca acel om, a carui moarte tu o plangi, sa fi facut un rau cumplit cuiva. Totusi, pe tine cuvintele te vor durea si vei riposta. Asa cum bine spunea un nene cu multi neuroni, totul este relativ. Privind prin prisma acestei relativitati, daca nu poti spune ceva bun despre un om la moartea lui, atunci este mai bine sa spui doar "Dumnezeu sa il ierte" sau sa taci. Se numeste respect pentru durerea copiilor lui, pentru ca doare enorm cand pierzi un parinte. Daca nu ma credeti, inchideti ochii si imaginati-va ca mama sau tatal vostru tocmai au murit. O sa vedeti ca numai gandul o va sa rupa sufletul in doua. Nu am vrut sa scriu despre aceasta moarte mai mult decat scrisesem, tocmai pentru ca nu am nici o certitudine despre omul Adrian Paunescu. Ma ingrozeste si ma scarbeste insa ceea ce vad si aud de doua zile, asa ca am decis ca e cazul sa imi exprim si eu opinia, ca sa nu mai existe discutii ulterioare pe aceasta tema. Il respect pe poetul Adrian Paunescu. "Un versificator traficant de sentimente", a spus cineva. Poate, nu am cum sa ma pronunt, nu sunt nici critic, nici literat. Eu doar citesc si stiu atat: sunt poezii ale lui care ma ating adanc in suflet, mi-l sfasie sau mi-l inalta. Sunt versuri ale lui care ma fac sa plang pentru toata nedreptatea din lume, versuri care ma fac sa ma indragostesc iar si iar de oameni, de poveste, de flori, de cantece, de istorie, sunt chiar si versuri care ma fac sa iubesc aceasta tara mult prea plina de oameni cu suflete mici si urate. Pentru mine, Adrian Paunescu-poetul exista, asa ca va rog sa imi dati voie sa ii regret plecarea fara sa mai varsati venin. Daca nu din respect pentru voi ca oameni, atunci din decenta si respect pentru copiii lui. Nu ma intereseaza omul Paunescu, am spus-o deja. Nu stiu ce a facut, cum a facut si am prostul obicei sa nu iau de bun si adevarat tot ce spun unii si altii, pentru ca orice moneda are doua fete. Parerile altora despre cineva nu le ascult niciodata, imi formez propriile opinii in functie de ceea ce vad si, cum bine stiu cativa cunoscuti, sunt in stare sa imi apar acele pareri cu orice pret, asa cum la fel de bine pot sa imi cer si scuze daca descopar ca nu am avut dreptate. Prin urmare, daca eu, incapatanata, orgolioasa si extrem de "aprinsa" cand e vorba de aparat/blamat pe cineva sau ceva, pot ignora toate povestile urate si pot sa regret moartea unui poet, atunci puteti si voi, chiar daca nu il considerati nici poet, nici om, sa practicati decenta in fata mortii si sa taceti daca nu aveti nimic civilizat de spus. Asta daca vreti sa va mai numiti prieteni ai mei. Refuz sa am prieteni care jubileaza ca a murit cineva. Din punctul meu de vedere, cei care gandesc asa nu sunt cu nimic mai buni decat cel in care dau cu pietre(in cazul in care acela chiar a fost o jivina fara caracter si moralitate) si nu isi merita dreptul de a se numi oameni. Ca sa vedeti cum se procedeaza in cazul in care chiar simti nevoia sa spui ceva la moartea unui om care te-a suparat si te-a ranit profund, sau pe care pur si simplu nu l-ai suportat din cine stie ce motive, cititi asta.

P.S.
Daca va plac versurile si aveti curajul sa o recunoasteti fata de voi (pentru ca frumusetea si linistea sufletului vostru sunt cele care conteaza) cred ca cinstit ar fi sa acordati iertarea voastra in singurul mod in care o mai puteti face: aprinzand o lumanare.

Daca sufletul tau intelege de la rock pan' la imnuri si rugi...

Stateam acum cateva zile de vorba cu un prieten de departe despre folk si poezia care da poveste melodiei. Azi voi uita omul si ma voi gandi doar la artistul care a pus cuvant in cantecele pe care atat de mult le iubesc si le iubiti. Incercati si voi sa faceti la fel, pentru ca astazi s-a mai pierdut o parte din generatia in blugi si din pacate nu exista nimic venit in urma ei care sa o inlocuiasca.

Scenariul unui film de groaza

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM, ca nu cumva cele cateva sute de contacte pe care le am in lista sa fi uitat ca exist in cele 5-6 ore in care am lipsit din motive de somn. Daca tot am deschis PC-ul si m-am logat, e cazul sa ii anunt pe toti ca astazi va fi soare si nu va ploua.

ora 9:00 Am ajuns la birou si ma reped infrigurat(a) la PC, sunt deja offline de vreo ora. Daca tot m-am logat, inainte de a imi verifica intalnirile si telefoanele si ce-o mai fi de facut pe ziua de azi, hai sa mai trimit un mass, oamenii inca nu au aflat ca varul Fane are un concurs pe site-ul lui.

ora 9:30 Super tare, ce banc misto, pe asta nu l-am mai auzit...de vreo 10 ani, trimit un mass ca sa se rada(sic!) si altii.

ora 9:35 Wow, ce poze faine, ce dragalasi sunt catelusii astia cu fundita, poate vor si altii sa ii vada, o sa le trimit un mass

ora 10:00 Oare nu o fi uitat lumea de concursul lui varu' Fanel? Sa le mai dau eu un mass...

ora 11:00 Ce articol interesant, oare nu vor si altii sa il citeasca? Hmm...cam lunga lista, nu stau sa aleg pe cine ar putea interesa, mai bine dau un mass, nu conteaza ca probabil 99% din cunoscutii mei mai mult sau mai putin virtuali nu sunt interesati de workshopuri despre cresterea socatelui portocaliu de padure, e doar un mass, nu se supara, daca nu ii intereseaza nu citesc.

ora 11:30 M-a rugat varu' Fanel sa mai dau mass cu concursul lui.

ora 12:00 Plec la masa. Oare imi mai merge netul pe mobil...?

(dupa cateva ore si 15 mass-uri mai tarziu)

ora 16:00 Ce obosit(a) sunt, abia astept sa ajung acasa, macar de acolo pot vorbi ca lumea pe mess fara sa ma mai opresc sa fac tot felul de chestii. Chiar, sa nu uit, inainte sa inchid PC-ul, sa mai trimit un mass cu catelusii aia ca sunt tare draguti si poate nu era toata lumea online cand am dat prima oara link-ul.

(dupa alte cateva ore si cateva mass-uri)

ora 21:00 Ar cam trebui sa fac curat in lista de mess, nici macar nu stiu cine erau aia care m-au injurat azi ca le-am trimis vreo 30 de mass-uri, ce tampiti, daca nu ii intereseaza, de ce citesc mesajul pe care il trimit eu?

(dupa inca 4 ore, insa cu mai putina mass-uri, pentru ca e greu sa trimiti mass si sa vorbesti cu 10 oameni in acelasi timp)

ora 1:00 E timpul sa merg la somn. Ah, sa nu uit sa dau un mass ca maine o sa ploua, sa stie lumea sa isi ia umbrela.

ora 7:00 M-am trezit. In timp ce pun de cafea si ma spal pe dinti, deschid PC-ul si intru pe YM...

- poate continua la nesfarsit, pana la epuizarea nervoasa a "prietenilor", exploziile solare din 2012 (da, Doamne :D ), concediu (desi atata vreme cat exista internet mobil este relativ neimportant), somn (din fericire doar cateva ore, asa ca lumea nu va rata cele mai importante stiri despre ploaia de toamna si ninsoarea de iarna plus extraordinarul workshop despre socatele de padure) -


Prin urmare:

Multumesc tuturor celor care mi-au trimis mass-uri de-a lungul anilor, pentru ca:
1. Nu mai beau cola de cand am descoperit ca dizolva orice este organic.
2. Nu mai merg la cinema de frica sa nu ma asez pe un ac de seringa infectat cu SIDA.
3. Nu mai folosesc deodorant care poate sa-mi provoace cancer.
4. Nu mai ies cu nimeni deoarece mi-e teama ca ma atrage undeva, ma drogheaza si-mi scoate rinichii sa-i vanda la negru.
5. Am pus toti banii economisiti in contul lui Getuta, o fetita sarmana care are vro’ 20 de boli incurabile si care a reusit sa abureasca doua din cele mai mari companii din lume sa doneze cate 1 cent pentru fiecare mesaj care contine numele ei.
6. Am cam 30.000 de ani de ghinion in fata mea si am murit deja de 36.445.544 de ori.
7. Am aflat de 1700 de ori ca exista un virus care imi sterge lista de contacte din YM.
8. Sunt blestemata sa nu gasesc adevarata dragoste pentru ca nu am dat restart la PC, nu m-am dat de 3 ori peste cap si nu am apasat shift de 2.000.000 de ori.
9. Am citit de 874 de ori ca imi va fi sters contul de pe yahoo.
10. Mi-am sacrificat o mare parte din economii pentru micutul Rares, care e de 6 ani tot nou-nascut si se afla tot in spital in stare critica.
11. Am aflat de toate conferintele si workshop-urile despre cum sa iti stabilesti target-uri realiste cand te ocupi cu vanzarea online de sosete tricotate de bunica fratelui cel mare al varului sotiei nepotului cumnatei lui Moise.
12. Am recitit fascinata de 1.234.012 ori toate bancurile pe care le spuneau parintii mei la chefuri cand aveam 5-6 ani.
13. Cam astea au fost dar nu avea farmec daca nu ajungeam la 13.


si le propun urmatorele mass-uri:

- Salut! Ma numesc Titi! Sunt un mass micut, de-abia am fost creat! Tu ma poti ajuta sa traiesc si sa ma inmultesc trimitandu-ma mai departe! Dupa cum vezi, nu sunt un mass rau. Daca ma ignori, nu te blestem si nici nu te mint ca vei fi gasit de iubirea vietii tale la miezul noptii daca dai buzz la 50 de persoane. Nu sunt insa nici un mass bun. Daca ma trimiti mai departe, parintii micutului Gigel nu vor primi 0.00005 centi si nici nu vei castiga la loto. Vezi? Am fost cinstit cu tine, asa ca fa o fapta buna si trimite-ma mai departe! Macar eu sunt un mass cu suflet! Ai mila! -

- Daca stergi acest mesaj dupa citire, vei avea un an de ghinion, vei ramane fara prieteni, te va calca masina de calcat, nu-ti va mai merge netu', nu vei mai avea nicio zi ideala, vei asculta numai Cheeky Girls, vei munci 20h zilnic, te vei uita numai la "Stirile de la ora 5", iti va creste par pe nas, nu vei mai putea face pipi la toaletele ecologice din oras, o sa ramai fara hartie igienica de 3 ori pe saptamana, te va musca cel putin un caine o data pe luna (locul de care te va musca nu se poate stabili cu precizie...), vor intra mascatii peste tine in casa si nu-si vor cere scuze ca nu au batut la usa, cand te vei plimba prin parc va incepe ploaia si nu o sa ai umbrela la tine, te vei ingrasa peste masura, iti va creste colesterolul cu toate ca vei manca numai soia, vei munci in week-end, te va calca masina de calcat (din nou!), nu-ti vor mai merge jocurile pe calculator, telefonul nu va mai avea semnal, se vor strica apometrele, televizorul iti va lua foc (ceea ce nu e asa rau, avand in vedere ca singura emisiune la care te vei uita e "Stirile de la ora 5"), te vei electrocuta cand vei schimba bateria la ceas, vei fi concediat, iti vei gasi un nou serviciu dupa 86.400s la Monte Carlo si o sa faci naveta zilnic pana o sa-ti gasesti casa acolo. -

P.S. "Rugam toti amatorii de mass sa se sinucida sau sa roage pe cineva sa ii impuste. Multumim. Directia Anti-tembelism."

Urme in nisip

Candva aveam aripi si vanam Steaua Polara. Locuiam pe muchia cea mai inalta a lumii, alergam printre zile si nopti cu nepasare pentru "ieri", cu speranta pentru "maine", tinandu-ne cu ghearele si coltii cat mai mult de ultima frantura de "azi". Eram cavalerii visului si ai lucrurilor indraznete. Eram convinsi ca putem fi orice, oriunde, credeam cu toata puterea sufletului ca Universul a fost creeat doar ca sa avem noi ce sa cucerim. Cateodata ne luam baghetele de ucenici-vrajitori si opream cursul firesc al lumii, incercam sa facem "ceva"-ul "altceva" si nu luam in seama apele dezlantuite in urma noastra. Imparteam ganduri tuturor, sfasiam emotiile, ne plictiseam repede si deveneam si mai plictisiti atunci cand ne dadeam seama ca ne-am plictisit. Respiratia noastra avea ritmul impus de aventura care ne astepta dincolo de usa. Eram tineri si toti oamenii din jurul nostru trebuiau sa fie asemeni noua.
Candva aveam aripi si vanam vise. Acum, ne-am oprit din goana si, cu arcurile rupte, ascultam Timpul. Cand chipurile din jurul nostru nu mai au stralucirea pe care o stiam, intelegem ca zilele care vin de acum inainte vor naste fiecare cate un inger. Undeva, pipaindu-ne urmele, ne pandeste Crocodilul din Taramul de Nicaieri. Tic-tac-ul burtii lui este singurul cantec ce ne va insoti de acum pasii, pana in clipa in care si noi vom deveni ingerii cuiva. In acea clipa, nu vor mai conta nici realizarile, nici esecurile, ci doar zambetul pe care l-am lasat (sau nu) in urma noastra. Noapte buna...

Let's do it Romania

Eu asta fac maine. Voi...?

Umbre

Nu mi-au placut niciodata oamenii care nu ajuta atunci cand pot sa o faca, motivand graba, lipsa mijloacelor concrete de rezolvare a problemei pentru care sunt solicitati, sau alte gaselnite de moment. In general, cand cel care iti cere sprijinul stie ca ai cum sa il ajuti, cand si tu stii ca ai cum si el stie ca tu stii si totusi spui "nu", refuzul tau, orice motivatie i-ai gasi si in orice forma l-ai imbraca, transmite un singur lucru: nu e treaba mea sa ii ajut pe altii, fiecare se descurca asa cum poate. Indiferenta fata de alte fiinte este cel mai grav defect pe care il putem avea si nu ne gandim niciodata ca refuzul nostru ar putea avea un efect mai dramatic decat ne inchipuim noi.
De-a lungul anilor, am ajutat oameni, catei, pisici, pui de vrabie, uneori doar am ascultat si am oferit umarul si o batista, alteori facut lucruri concrete si palpabile. De fiecare data cand cineva m-a rugat sa ajut sau am simtit ca este nevoie sa ajut, am intervenit, atat cat am stiut si am putut, de doua ori chiar in situatii extreme de "viata sau moarte". In cazul "umanilor", o fac de din dragoste de oameni. O "cineva"(sic!) cu suflet frumos si cald mi-a spus candva ca nu exista oameni rai, doar oameni care nu au cunoscut niciodata bunatatea, asa ca, din punctul meu de vedere, orice om care te roaga sa il ajuti merita sa o faci, indiferent cine este, cum este, ce face in restul clipelor sale. In cazul animalelor, povestile sunt multe, majoritatea comice, cum ar fi puiul de graur (probabil una din primele mele tentative de "salvati animalele" ) pe care l-am "adoptat" cand eram foarte mica si am insistat sa ii var pe gat o rama care depasea cu mult dimensiunile lui, pana cand o persoana miloasa mi l-a smuls din mana, puiul de arici ratacit de mama lui care isi rupsese un picior, pe care l-am ingrijit o saptamana, care a "rontait" cu pasiune toate bucatelele de hartie pe care le-a putut gasi si care la un moment dat a plecat singurel, a lipsit cam o zi si a revenit mandru insotit de inca un arici, pentru ca, probabil, in mintea lui se cuibarise ideea ca sub cartile mele este locul perfect in care si-ar putea aduce si restul familiei si multe altele.
A existat totusi un moment cand am facut si eu asa cum fac altii cand cineva le cere sa intinda o mana. Puteam sa ajut, nu m-ar fi costat nimic in afara unei (poate) nopti nedormite, insa am ales sa nu intervin, nu din indiferenta, ci pur si simplu din lasitate. Este o amintire care iese uneori din cutiuta si ma trage de maneca. In urma ei ramane aceeasi intrebare: ce efect a avut hotarerea mea de a nu interveni?

Eram in Vatra Dornei si ne intorceam de la o "seara cu chitari". Stateam la o prietena a carei casa se invecina periculos de mult cu padurea si muntele. Era noapte tarziu, iar noi ne grabeam, pentru ca era frig, ceata si mai erau si multi catei iesiti in patrula de noapte, nu tocmai prietenosi. Cand am ajuns aproape de poarta, am descoperit ca prin fata ei se plimba, destul de agitat, unul din "patrulatori". Am incercat sa evaluam situatia, sa aflam daca e singur, daca este pus pe muscat etc. Cand ne-a fost clar ca nu e deloc agresiv, ci doar (credeam noi) curios si dornic de mangaieri, ne-am reluat drumul, am intrat in curte si...am descoperit ca animalul insista sa ne insoteasca. A mirosit politicos conserva pe care i-am oferit-o, a baut putina apa si se tot invartea prin jurul nostru, dand din coada, fara sa scoata nici un sunet, incerca sa ni se urce in brate, ne tragea de pantaloni, facea tot posibilul sa ajunga la acelasi nivel cu fetele noastre ca sa ne priveasca atent fix in ochi. Intre doua sarituri pe noi se ducea spre poarta, ne privea, astepta, apoi revenea pe veranda unde eram si o lua de la capat cu saritul, trasul de haine, privitul in ochi. Fiind doar oameni, a durat cam 10 minute sa pricepem ca animalul nu avea chef de joaca, voia pur si simplu sa ne ia cu el, incerca sa ne traga spre strada, sa ne convinga sa mergem...undeva. Ne cerea ajutorul si devenea din ce in ce mai agitat. Era clar ca undeva se intamplase ceva neplacut, iar el venise sa caute oameni si sa ii cheme sa faca ceea ce el nu putea. Prima reactie a fost sa ii ascultam rugamintea. Vazand insa incotro o porneste, fericit ca il urmam, am ezitat. Drumul pe care el dorea sa ne conduca era unul la capatul caruia incepea muntele. Daca ar fi fost ziua, probabil nici unul din noi nu ar fi stat la indoiala. Era insa, asa cum a zis, foarte noapte, foarte ceata, foarte intuneric, foarte frig si foarte multi alti latratori ciobanesti obisnuiti sa pazeasca vile si porti care stateau intre noi si locul in care catelul voia sa ne duca. Fiind o "iesire" in care nu ne propuseseram sa umblam hai-hui pe poteci, nu aveam cu noi echipament si nici de la cine sa il cerem la ora aceea. In afara de prietena noastra, restul stapanilor casei erau plecati la randul lor sa bantuie muntii si luasera cu ei tot ce ne-ar fi putut fi util intr-o tura de noapte pe vreme relativ rea. Prin urmare, pentru ca ne era prea teama sa nu intram noi in vreun bucluc, am decis sa stam pe loc. Cand a inteles ca suntem niste lasi care nu il vor ajuta niciodata, catelul ne-a privit trist, a scheunat si mai trist si a plecat in sus spre munte, singur. Din cand in cand se uita inapoi, probabil spera ca totusi o sa il urmam.
Nu am aflat niciodata ce se intamplase si de ce catelul voia neaparat sa mergem cu el. Am facut "cercetari" a doua zi, am intrebat oamenii care locuiau pe strada respectiva daca in vreuna din case sta un batran singur si bolnav, sau daca in noaptea aceea un copil mic fusese lasat fara supraveghere, am intrebat salvamontul daca fusese vreo problema pe munte, insa, aparent, nu se intamplase nimic. Nimic despre care cineva sa stie ceva atunci. Am facut zeci de presupuneri, insa nu am aflat niciodata ce se intamplase. Ar fi putut fi orice: un stapan care sa fi facut un stop cardiac, un pui de caprioara sau de urs ranit, turist in pericol, sau pur si simplu cutu voia sa treaca spre munte si ii era si lui frica sa mearga singur printre haitele de ciobanesti (desi comportamentul lui exprima mai degraba urgenta, pericol, nevoie rapida de interventie umana, nu spaima). Nu am vazut niciodata pana atunci un animal care sa faca asa.
Dupa aproape 9 ani, ma mai intreb uneori daca nu cumva in padure sau intr-o casa a fost o fiinta singura, speriata, poate bolnava sau in pericol, pe care interventia noastra ar fi salvat-o. Ma gandesc la acel catel care a venit cu atata incredere si speranta spre noi si pe care am refuzat sa il ajutam din teama. Daca exista intr-adevar ceva "dincolo" si daca povestea cu "afacerile neincheiate" este reala, atunci asta ar fi a mea pentru aceasta viata. In mod normal, ar fi trebuit sa uit de mult si sa nu ma mai intereseze, in fond a fost doar o intamplare de vacanta petrecuta acum multi ani care nu m-a afectat in mod direct. In realitate insa, nu pot sa nu ma intreb, acum ca si atunci, ce consecinta a avut non-actiunea noastra si daca nu cumva am lasat sa se intample un rau foarte mare cuiva, om sau animal. Din nefericire, nu voi afla niciodata. Asta este pretul deciziei de a nu ajuta atunci cand puteam sa o fac.

Moralitate vs supravietuire

Necesitatea nu este o motivatie in cazul crimei. Cu alte cuvinte, vei fi judecat si condamnat chiar daca ai ucis ca sa te aperi de cel care se pregatea sa te omoare. Vor exista desigur circumstante atenuante, vei primi o pedeapsa mai mica, insa verdictul va fi acelasi: vinovat. Pana in 1884, aceasta lege nu era foarte clar definita. Precedentul a fost creat de o intamplare complet iesita din normalitate.

Si hai sa vedem intai precedentul:

In data de 19 Mai 1884, yachtul "Mignonette" a plecat din Southampton spre Sydney, sub pavilion englez, avand la bord un echipaj format din 4 persoane: Tom Dudley- capitan, Edwin Stephens, Edmund Brooks si Richard Parker-mus. Din cei 4, Parker era cel mai tanar (17 ani) si cel mai neexperimentat in ale navigatiei. In data de 5 iulie, desi vremea era buna si vasul nu necesita reparatii de nici un fel, capitanul a dat ordinul "hove to" (nu cunosc traducerea in romana, avand in vedere ca este un termen marinaresc, pot doar sa presupun ca este vorba despre "legatul carmei"), pentru a permite echipajului sa se odihneasca o noapte (din cate am reusit sa inteleg citind in graba si pe diagonala, "miscarea" se face in principal pentru a permite incetinirea navei si "blocarea" cursului in cazul in care sunt necesare reparatii urgente, sau in cazul in care exista unul, maxim 2 oameni la bord si trebuie sa limiteze manevrele de navigatie pentru a putea sa doarma, sa manance etc). La scurt timp dupa efectuarea manevrei, un val mai puternic a lovit yacht-ul, avariind-ul grav. Vasul s-a scufundat in mai putin de 5 minute, iar echipajul a fost nevoit sa apeleze la barca de salvare pentru a scapa cu viata. Din cauza timpului scurt de derulare a evenimentelor, cei 4 nu au reusit sa ia in barca decat echipamentele esentiale de navigatie si putina mancare, nu insa si apa potabila. Timp de 2 zile, au navigat, departe de orice mal, din ce in ce mai flamanzi si mai insetati. Au reusit intr-un final sa prinda o testoasa de mare, insa nici ea nu le-a ajuns pentru multa vreme. Tanarul Parker si Stephens s-au imbolnavit si, in data de 16 sau 17 iulie, s-a pus pentru prima oara problema uciderii unuia dintre ei in scopul de a fi mancat. Initial s-a propus tragerea la sorti, dezbaterile au fost pro si contra pana in jurul datei de 24 iulie, cand Dudley, capitanul, a decis ca: Parker este cel mai tanar, oricum bolnav si probabil pe moarte si nici nu are familie la care sa se intoarca, deci el este cel care trebuie sa fie ucis. Desi Brooks a refuzat solutia pledand in continuare pentru tragerea la sorti, in urmatoarea dimineata capitanul si Stephens l-au ucis pe tanarul mus, asigurandu-si astfel supravietuirea pana in data de 6 septembrie, cand cei 3 ramasi in viata au fost salvati. Crezandu-se aparati de "Legea marii", Dudley si Stephens au povestit ceea ce se intamplase si, desigur, au fost retinuti de catre autoritati, impreuna cu Brooks (devenit ulterior martor al acuzarii in cadrul procesului). Acuzatia: crima si canibalism. Desi apararea a invocat necesitatea comiterii omorului, Dudley si Stevens au fost condamnati la moarte. Pentru ca opinia publica era de partea lor, regina a fost nevoita sa comute sentinta in inchisoare pe viata, insa sfatuitorii ei au fost de parere ca o asemenea sentinta nu ar rezista unui apel si presiunilor facute de opinia publica. Finalul a fost ca cei doi au fost condamnati la 6 luni de inchisoare.

Parerea mea personala este ca cei doi au fost vinovati, insa nu de crima si nici de canibalism. Motivul din care eu i-as fi condamnat la moarte, fara comutarea sentintei si fara sa tin cont de parerea publicului, ar fi fost urmatorul:

- datorita conditiilor extreme in care se aflau, era cumva logic ca la un moment dat sa se ajunga si la discutarea posibilitatii transformarii unuia dintre ei in...rezerve de hrana. Actiunile lor au fost dictate de un instinct care exista in toate animalele de pe aceasta planeta si care nu tine cont nici de normele crestine, nici de normele sociale, nici de educatie. Modul in care au ales insa "prada" a fost las si josnic si pentru asta ar fi meritat cu varf si indesat sa moara la randul lor. Plecand de la premisa ca Parker este cel mai tanar si nu are familie, ca este oricum bolnav, au decis, cu de la ei putere, sa il omoare, desi inainte de asta se decisese ca se va trage la sorti. Asta este lasitate si nu are nici o scuza.

Si acum intreb: ce este si ce nu este moral, cand vine vorba despre supravietuire? Ma refer aici la orice tip de supravietuire, nu doar strict la "viata vs moarte". Se mai aplica regulile? Putem face orice, sau exista un cod al onoarei chiar si in cazuri extreme? Care ar fi fost sentinta voastra si de ce? Nu intreb degeaba. Trecem printr-o perioada in care regulile tind sa nu se mai aplice, in nici un domeniu al vietii. Tot ceea ce am fost educati sa facem sau sa nu facem nu mai este valabil, deci trebuie sa gasim alte repere care sa ne limiteze actiunile cu impact negativ asupra celorlalti, asigurandu-ne, totusi, propria supravietuire. Cum luam decizia si care sunt bazele ei? Pana unde putem merge si ce atitudine trebuie sa adoptam in cazul in care inaintea noastra sunt doar doua cai de ales, ambele ducand in acelasi loc intunecat: raul facut noua (si implicit cel putin inca unei persoane de langa noi) vs raul facut altcuiva.

Hapi ceating

Pentru ca tendinta de a prescurta cuvintele si de a poci gramatica a depasit bariera hilarului si a devenit exasperanta,

pentru ca in curand o sa incepem sa nu ne mai intelegem intre noi,

pentru ca azi am avut confirmarea ca nu toti adolescentii din tara asta sunt putin retarzi cand vine vorba de vorbit si scris corect indiferent daca porti o discutie pe messenger sau dai o teza la scoala, deci mai exista totusi o sansa sa redevenim fiinte care folosesc limbajul articulat si nu onomatopeele,

pentru ca vom ajunge sa vorbim ca in videoclipul de mai jos daca nu incercam sa oprim acum un fenomen care devine deja periculos,

pentru ca nu doar pustii schilodesc limba romana, ci si oameni care candva vorbeau si scriau corect,

va propun, tuturor celor care spuneti "bn" in loc de "buna", "nb" in loc de "noapte buna" si "vb" in loc de "vorbesc", sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa va inchipuiti cum ar fi daca, intr-o buna zi, ati auzi/vedea asa ceva pe strada, la televizor, la teatru, la opera, la profesori, la medici, in ziare, la magazin, in filme, in reclame, pe biletele de tren si de autobuz, in carti, in manuale, pe ambalaje, in cartile tehnice ale echipamentelor electro-casnice, pe site-uri, in anunturile de angajare, pe flacoanele de medicamente etc.

V drsc vznr plct

quo vadis?

Am sa pasesc pe un teren minat si am sa indraznesc sa vorbesc despre credinta. Nenorocirea intamplata de curand la Materninatea Giulesti nu a iscat numai un val de ura indreptat asupra clasei politice si, partial, asupra personalului medical, ci si unul mult mai grav, cred eu si cu implicatii mult mai mari pentru un popor profund religios. Acest val de ura se indreapta catre BOR, care, invocand practicile si regulile stabilite de oameni, refuza serviciul spiritual complet si inmormantarea in conditii civilizate pentru puii de om care au avut cumplitul ghinion sa plece nebotezati. Daca in cazul maternitatilor lucrurile stau foarte clar, adica cel putin cateva luni de acum inainte mamicile vor alege in mod clar clinicile private, oricate eforturi financiare ar presupune aceasta alegere, in cazul Bisericii problema e, zic eu, mult mai spinoasa. De foarte mult timp preotii sunt pe acelasi loc in clasament cu politicienii in materie de numar de injuraturi. Si printre ei, ca si printre medici, asistente si infirmiere, exista oameni cu adevarat daruiti pentru calea pe care au ales-o. Din nefericire si unii si altii sunt aproape nestiuti, pentru ca, tot din nefericire, reprezinta un procent mult prea mic, iar noi stim doar sa blamam, nu am invatat niciodata sa spunem si "multumesc" atunci cand lucrurile sunt bine facute. Noi - oamenii, in general, nu noi - romanii. Cand totul este ok, ni se pare perfect normal sa fie asa si nu ridicam statui celor responsabili cu starea de normalitate. Cand lucrurile merg prost insa, imediat observam si aratam cu degetul. Iar in acest moment degetul este indreptat catre BOR. Si e un deget care, daca lucrurile mai continua cateva saptamani, poate schimba mentalitati, in detrimentul credintei. Pe forumuri, in presa, pe chat-uri, pe bloguri, in ultimele cateva zile am vazut un singur lucru: ura. Este aceeasi ura care acum 21 de ani a dat jos un regim. Azi, defularea nu se face in strada, ci pe internet. Iti versi of-ul, ascuns in spatele unui nickname si pana maine uiti. Asta se intampla de obicei. Acum insa, of-ul este ceva care tine de suflet si de increderea in cei care sunt, teoretic, pusi sa il vindece si, chiar daca patima se stinge in cateva ore, rana si intrebarile raman. Cum ii poti spune unei mame al carei copil in varsta de cateva zile a murit ars de viu (sa ii spunem pe nume, oricat de cumplit ar suna) ca Biserica, religia, singurele ei alinari in acest moment, ii interzic accesul la insusi medicamentul care ar putea sa ii mai usureze 0.0000000001 la suta din durere? Mai grav, cum convingi tu acea mama sa mai creada in ceva, dupa ce ii spui ca nu, pruncul ei nu poate avea parte de slujba religioasa completa si nu, nu poate fi inmormantat in rand cu toti crestinii, pentru ca nu a fost botezat, pentru ca nu a spalat pacatul originar. Cum ii explici tu acelei mame ca va trebui sa se duca sa isi planga puiul intr-un colt de cimitir, departe, ce va simti ea stiind ca pruncul ei a fost aruncat de preoti in locul in care sunt dusi sinucigasii si ereticii. Cum o ajuti pe acea mama sa isi pastreze credinta, dupa ce ca oricum in momentul asta prea putina i-a mai ramas in fata unei asemenea cumplite nedreptati ca cea a chinurilor si mortii infioratoare pe care Dumnezeu i le-a harazit unei fiinte venite pe lume de cateva zile si care nu depaseste cu mult dimensiunile unui pui de catel. In astfel de situatii, este oricum foarte greu sa iti mai pastrezi orice credita ai avea in orice. Este greu tocmai pentru ca, de 2000 de ani, oamenii au facut sa fie asa. Inainte de inventarea Bisericii Crestine, credinta era ceva ce tinea de fiecare suflet in parte. Nu credeai sau nu in functie de promisiunile Bisericii. Credeai pentru ca asa simteai. Primii crestini au crezut datorita extraordinarei puteri a unui om de a le aprinde in suflet o flacara aproape imposibil de stins. Ei si El au fost singurii si adevaratii crestini, asa cum bine spunea cineva pe unul din forumurile mai sus numite. Credinta se afla in suflet si se naste in tine, nu te nasti cu ea. Faptul ca de mici suntem invatati sa ne rugam, sa mergem la biserica, sa aprindem lumanari, sa facem tot felul de lucruri care tin de ritualul religios nu inseamna in mod necesar ca si credem. Facem pentru ca asa am fost invatati. Pentru ca cineva ne spune ca asa trebuie. Pentru ca asa face toata lumea si pentru ca ne este mai teama de ochii si de judecata celor din jur decat de fariseismul din suflet. Eu nu sunt, de pilda, un crestin practicant. Din punctul de vedere al unui preot, sunt o pacatoasa care nu calca prin biserica, nu a fost niciodata la spovedanie si impartasanie, nu merge la slujbe, trece pe langa biserica fara sa faca o cruce, nu spune rugaciuni in fiecare seara etc. Totusi, cred. Insa nu am nevoie sa merg in nici un lacas de cult ca sa simt asa. Mai degraba ma simt aproape de Cer cand calc prin iarba umeda de roua, cand imi plimb degetele prin nisipul de pe plaja, cand simt mirosul de brad si de stanca al muntelui. Nu am nevoie sa ma duc sa ii marturisesc unui preot dragostea mea, mai ales cand stiu ca acel preot poate nici macar nu simte cum si ce simt eu, pentru ca o haina nu ne imbraca si inima, oricat am vrea noi sa credem altfel. Pacatul nu este atunci cand nu respecti niste norme inventate de oameni, ci cand le aplici pentru ca asa trebuie, nu pentru ca asa simti cu adevarat.Nu e un pacat fata de divinitate, ci fata de propriul tau spirit, pe care il inveti sa minta. Sunt totusi si persoane care chiar cred, din tot sufletul, ca o slujba de inmormantare este importanta, ca locul in care trupul este pus este important. Daca intamplator printre mamele de la Giulesti se afla si unele care cred asa, atunci Biserica le-a pierdut si nu doar Biserica. Sufletul lor este mutilat pentru totdeauna. Asa cum ziceam, iti trebuie o forta fantastica sa mai poti crede si stiu asta pentru ca a existat un moment in viata mea cand daca as fi stiut unde sa Il gasesc, m-as fi dus pana la El sa Il iau de gat si sa Il intreb de ce atata durere si atata chin pentru un om care nu doar ca a fost personalizarea bunatatii si a dragostei intreaga lui viata, dar a mai fost si extrem de religios. De ce, daca trebuia neaparat sa Il cheme la El in acel moment , nu L-a lasat sa plece fara atata suferinta. Intr-o asemenea situatie, credinta ta ramane vie doar daca intr-adevar crezi, cu tot sufletul, cu toata forta fiintei tale. Daca nu esti foarte sigur si crezi doar pentru ca asa ai fost invatat de mic ca este bine, bruma ta de credinta ta se naruie definitiv. Si intreb si eu ca prostul, parca biserica era cea care ne indemna sa ne intoarcem spre credinta si spre iubirea fata de Dumnezeu si Fiul Lui, nu?. Pai cum vine asta, imi spui sa cred, imi spui ca e bun si drept si iarta si primeste si alea alea si dupa aia vii si zici "ne ne ne, stai asa, ca vorbeam de cei care sunt botezati si crestini practicanti, nu de copilul tau. Ala nu e crestin, ca nu am apucat sa il botez, ia-l matale si du-l uite colo langa gardul cimitirului si daca am chef poate vin sa ii citesc o rugaciune peste sicriu" - daca am chef traducandu-se aici prin: "daca scoti destui bani din buzunar, e posibil chiar sa ii fac slujba completa". Asta este dragoste crestina? Asa intareste BOR credinta? Nu. Astia nu sunt oameni care cred. Asta nu este credinta. Sau o fi, dar nu aia pe care o propovaduiesc ei. Desi nu sunt tocmai de acord cu asta (din motive pe care poate am sa le expun alta data) accept faptul ca un sinucigas nu are dreptul la slujba religioasa si la inmormantare in rand cu restul lumii. Nici cu asta nu sunt tocmai de acord pentru ca este o contrazicere a esentei crestinismului, adica dragostea si intelegerea fata de pacatosul care vine spre tine in cautare de sprijin spiritual, insa pot accepta si faptul ca un om de o alta religie decat cea crestin ortodoxa nu are dreptul sa ceara ajutor moral de la BOR, de nici un fel. Nu pot fi insa de acord cu refuzul de a acorda acest ajutor unor oameni carora nu numai ca doar atat le-a mai ramas, sufleteste vorbind, dar ai caror morti nici macar nu au vreo vina ca nu sunt botezati si nu numai atat, au avut parte si de o moarte nedreapta, oribila. Stiu "preacuviosii" oare ca in acelasi fel au murit si multi crestini in circurile lui Nero si au fost mai apoi martirizati desi, surpriza, nu trecusera prin ritualul botezului? Au auzit "preasfintii" de pruncii ucisi de Irod, care zau ca nu fusesera botezati, nu de alta dar inca nu se discuta despre asta la ora aia si totusi au fost martirizati si considerati crestini? Prin ce sunt mai putin crestini cei 5 micuti de la Giulesti? Prin faptul ca familiile lor inca nu au cotizat la biserica pentru botez? Halal indemn la credinta. Nu. Credinta este in suflet. Iar un suflet care poate refuza unei mame al carei copil a murit o practica in care ea poate chiar crede nu este un suflet credincios si nu se poate numi crestin. Este doar un om care indeplineste niste ritualuri scrise de alti oameni. Credinta sigur nu o gasesti facand ceva anume. Ea exista sau nu in tine pentru ca ceva sau cineva ti-a sadit in suflet flacara. Este mai aproape de credinta un om care nu crede in Biserica, dar in fiecare zi ajuta un batran, un copil sau un caine vagabond. Credinta inseamna dragoste, iertare, intelegere, sprijin, caldura sufleteasca, bunatate, dezinteres pentru rasplata, mila. Ai dreptate, prietene necunoscut: a existat un singur crestin in adevaratul sens al cuvantului si ala a murit de aproximativ 2000 de ani. Ce avem acum, nu se poate numi crestinism si nu indeamna deloc la credinta, ci la respingere a tot ce este legat de acest cuvant. Si, am zis deja, mai mult rau face sufletului, pentru ca il invata ura in loc sa ii aduca dragostea.

Later edit:
Cautand pe internet informatii legate de ce spune practica ortodoxa pe aceasta tema, iata ce am gasit legat de ritualul botezului:
In primul rand, chiar biserica zice ca pruncul se boteaza abia dupa cel putin 8 zile de la nastere. O sa caut explicatia, nu stiu de ce banuiesc ca are mai multa legatura cu medicina decat cu religia, ca de altfel multe din practicile religioase impuse oamenilor de-a lungul secolelor si nu doar la crestini (vezi circumcizia).
In al doilea rand bag de seama ca si preotii sunt de comdamnat si inca rau de tot. Nu prea si-au facut meseria:
"Ce trebuie fãcut dacã nu este preot în apropiere si copilul este amenintat sã moarã nebotezat?
În aceste cazuri, cînd copilul este amenintat sã moarã dupã nastere, acasã sau la spital, asistentele sau moasele trebuie instruite de preot sã aibã oricând la îndemânã aghiasmã, la nevoie apã obisnuitã, si lumânare. Apoi, dupã ce pun numele pruncului, îl boteazã ele, turnând aghiasmã în formã de cruce peste prunc si zicând cuvintele: Se boteazã robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatãlui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin. Dacã moare pruncul, el este botezat si se mântuieste sufletul lui. Iar dacã nu moare, cele ce l-au botezat trebuie sã spunã rudelor sau preotului cã a fost botezat de ele, iar preotul îi face toatã slujba Botezului, fãrã a-l mai afunda în apã în numele Prea Sfintei Treimi, cãci Botezul nu se mai repetã."
Avand in vedere ca erau nascuti prematur sau aveau probleme de sanatate, clar se lua in calcul si posibilitatea ca micutii sa moara dupa nastere inainte sa treaca cele 8 zile regulamentare stabilite de biserica. Oare de ce sunt absolut convinsa ca daca intreb un mamos, sau o asistenta, sau o infirmiera, sau chiar si o mama cand a venit la ei un preot sa le spuna chestia asta, se vor uita la mine ca la OZN-uri? Iata cum ne intoarcem de unde am plecat. Daca atat de credinciosii, iubitorii si minunatii preoti membri ai BOR si-ar fi facut datoria, nu s-ar fi ajuns la atare situatie. Unde este credinta preotilor, daca pana si propriile indatoriri si reguli si le ignora?

mama de inger

*dedicat mamelor de ingeri si tuturor ingerilor mici

L-ai visat si ti l-ai dorit. Ai cladit, bucata cu bucata, lumea aceea mica si perfecta pentru el. Intr-o zi, ai aflat ca visul este pe care sa devina realitate. Te-ai bucurat si ai tinuat cateva ore sau zile in suflet minunea, numai pentru tine, numai a ta, calda si frumoasa. Zi de zi, dupa aceea, cei din jur au putut vedea cum radiezi lumina aceea unica pe care o poate naste un singur lucru care ni se intampla in aceasta viata. Timp de aproape doua sute de zile ai asteptat si ai simtit cum creste in tine, cum devine din ce in ce mai prezent si mai aproape. I-ai simtit fiecare bataie a inimii, fiecare tresarire, fiecare dorinta sau nemultumire. Ai facut planuri, ai cumparat hainute care ii sunt mici pana si papusii, ai umplut o camera intreaga cu jucarii, ti-ai facut griji, te-ai temut, l-ai "vazut" pornind cu pasi din ce in ce mai fermi pe acelasi drum pe care si tu ai mers candva si care, in final, te-a dus pana la el. A venit clipa cand ti-a dat primul semn ca este pregatit sa faceti cunostinta. Poate putin cam devreme, dupa standardele umane, dar hei, el vrea sa te vada acum, nu mai are rabdare si este mult prea mic sa stie ca ar fi trebuit sa mai ramana putin acolo unde tu il poti apara si unde depinde numai si numai de tine. Din acea clipa, viata ta si viata lui le-ai pus in mainile unor oameni care au ales sa te ajute pe tine sa il daruiesti lumii si pe el sa mai stea putin protejat, pana prinde puteri. Poate nici nu ai apucat sa il vezi prea bine, poate a sosit doar de cateva ore si a fost dus repede-repede acolo unde nimic nu ii poate face rau si unde niste maini nu atat de iubitoare ca ale tale, insa pregatite, sunt gata sa il primeasca si sa il ingrijeasca pana cand tu te vei trezi. Esti obosita, fericita, stii ca e acolo, in siguranta si ca maine il vei putea atinge. Ai asteptat 270 de zile si iata, mica ta minune este aici. Pentru prima oara in viata ai simtit dragostea, dragostea adevarata, pura, neconditionata.
Esti, cu adevarat fericita.

Pana in secunda in care totul se sfarseste, brusc, nedrept, neasteptat. Nu vei intelege niciodata de ce. Nu vei sti niciodata cum si cine. Probabil nici macar nu te mai intereseaza. Nu poti sa te misti, nu poti sa plangi, nu poti sa iti urli durerea cumplita, nu poti sa te duci sa le ceri socoteala celor in palmele carora ai pus viata puiului tau. Nu exista cuvinte care sa te aline.
Va trebui, de azi inainte, sa traiesti cu acest gand: esti mama de inger.
Ai avut incredere in oameni si ei ti l-au luat. O clipa de neatentie, atat. O ora sau cateva minute in care mica ta minune, pe care tu o credeai aparata si ingrijita, a ramas singura.
Nu plange. Esti mama de inger. Este undeva acolo si te priveste si stie cat de mult il iubesti.
Gandul meu ingenuncheaza inaintea mainilor si sufletului tau si iti cere iertare in numele oamenilor.