No comment

Scrijelit  miercuri, 9 decembrie 2009

Desi blogul meu nu are decat culoarea visurilor pe care vi le daruiesc cand scriu, desi nu am vrut sa aduc in el mizeria ultimelor saptamani, chiar daca uneori voiam sa imi fac publice greata si sentimentul ca traiesc intr-o tara de papagali dresati sa spuna doar cateva cuvinte invatate pe de rost, simt nevoia sa reproduc intrebarea unui roman din afara tarii, care m-a impresionat prin logica si bunul simt demonstrate.Va spun de pe acum ca nu am sa aprob nici un comentariu la aceasta postare, nu este o opinie politica, doar nedumerirea unui suflet caruia ii e dor de tara in limba romana, nedumerire care m-a facut sa zambesc, sa ma intristez, sa ma gandesc o clipa cu drag la toti prietenii plecati care zilele astea au facut (unii) zeci si sute de km ca sa voteze asa cum au crezut ei ca e mai bine.

Intrebare:
"...auziti, da’ noua astora din diaspora, dupa ce ni se ia dreptul de vot, ni se pune si stea galbena in piept? avem voie sa mai purtam in organism microbi de-aia mici pe care i-am exportat din Romania la plecare? avem voie sa mai intram in biserici romanesti? sa ne facem crucea de la dreapta la stanga? sau si-astea or sa afecteze negativ democratia la romani?"

Alb

Scrijelit  marți, 24 noiembrie 2009

Azi imi vine sa ning.As ingropa sub nea toate gandurile si toate visele si as astepta sa vina primavara, ca sa incolteasca din nou in mine.As face un om de omat care sa le pazeasca, sa alunge toate buruienile care ar incerca sa le ia locul si sa le adune toti fulgii intr-o singura stea. Azi imi vine sa ning, insa nu am gasit nicaieri in suflet zapada alba.Asa ca am sa dorm si am sa visez ca ning.Sunt vanzatorul de vise, trebuie sa existe undeva in lume un vis si pentru mine...

Tu si toamna

Scrijelit  marți, 20 octombrie 2009

Suntem un dans de frunze, iubire
Ne-am imbracat in culori
Sunt iarasi toamna
si norii ma-ndeamna
sa vin catre tine in zori.

Chiar daca vantul nu se opreste
Eu sunt aici si te-astept
Si pentru tine
astazi si maine
am doua inimi in piept.

Frunze alearga iarasi pe strada
timpul in noi s-a oprit
cand o sa cada prima zapada
vom fi la plus infinit.

Hai noroc...

Scrijelit  marți, 22 septembrie 2009



Pentru ca ieri ar fi implinit 57 de ani, pentru ca prietenii nu l-au uitat, pentru ca sufletul are nevoie si de muzica, pentru ca lista celor ramasi aici incepe sa devina din ce in ce mai scurta, pentru ca folk-ul refuza sa traga cortina, pentru ca exista inca niste oameni extraordinari care incearca sa poarte mai departe faclia aprinsa de el si de multi altii asemeni lui, aseara in Big Mamou folk-ul romanesc a serbat ziua lui Vali Sterian. Si cum putea sa o serbeze altfel decat urcand pe scena si cantand. Pentru el si cu el, de la el si de la ei, frumos si cald, cu zambete si cu lacrimi, cu amintiri si cu planuri pentru viitor. "Anii se duc mai usor decat vin.Hai noroc...".







De ce nu iubim oamenii

Scrijelit  joi, 3 septembrie 2009

Motto: "Daca oamenii sunt buni doar pentru ca se tem de o pedeapsa si spera intr-o rasplata ,atunci suntem intr-adevar o adunatura jalnica." (Albert Einstein)

Pentru ca mint.
Pentru ca nu se iubesc decat pe ei insisi.
Pentru ca nu stiu sa isi respecte semenii.
Pentru ca vor mereu sa fie in fata desi nu au nimic de aratat lumii.
Pentru ca urasc tot ceea ce nu le e asemeni.
Pentru ca nu le plac animalele decat daca nu vor sa fie mangaiate, nu cer sa fie scoase afara, nu lasa par, nu rod papuci si nu zgarie mobila si mai ales stau cuminti intr-un colt, pana cand vin musafirii, cand desigur le vor prezenta ca pe cei mai buni prieteni si vor face parada de dragostea lor pentru ele.
Pentru ca stau o noapte intreaga la discutii aburite de alcool batandu-se cu pumnul in piept ca asteapta rasaritul si cad beti morti exact cu 5 minute inainte ca soarele sa isi faca aparitia.
Pentru ca nu te considera egal decat daca faci ce vor ei, cand vor ei, cum vor ei.
Pentru ca ii inspaimanta tot ce iese din granitele ochelarilor lor de cal.
Pentru ca promit ca fac multe si de toate ca sa castige aprecierea si admiratia celorlalti, dar cand vine vorba sa treaca la treaba concret sunt brusc ocupati si nu mai au timp sau sunt prea obositi sau le e prea lene sau, sau, sau.
Pentru ca nu zambesc niciodata celor din jur atunci cand se trezesc dimineata.
Pentru ca pot sa treaca linistiti si nepasatori pe langa un batran cazut pe trotuar, pe langa un copil care plange, pe langa un animal ranit sau bolnav.
Pentru ca isi atarna in piept ca pe o medalie cuvintele "sensibilitate", "compasiune", "intelegere", insa alunga cu ura si cu scarba un caine bolnav care le cauta compania doar ca sa nu moara singur.
Pentru ca spun ca le pasa cand de fapt nu ii intereseaza decat daca au ceva de castigat.
Pentru ca rup florile ca sa isi faca buchete si coronite.
Pentru ca striga sus si tare sa ii auda toata omenirea ca sunt ecologisti si isi lasa hartia igienica, tampoanele si vata demachianta aruncate prin iarba atunci cand merg in excursie.
Pentru ca omoara furnicile care vin la firimituri, uitand ca ei sunt invadatorii de fapt.
Pentru ca spun ca iubesc copiii ca sa arate cat sunt de buni la suflet, dar ii inspaimanta ideea de a face chiar ei unul.
Pentru ca nu se uita in ochii celuilalt atunci cand poarta un dialog.
Pentru ca militeaza pentru salvarea diverselor specii de pesti in fata intregului mapamond si acasa la ei mananca sushi.
Pentru ca nu le plac povestile.
Pentru ca nu stiu sa se joace.
Pentru ca au uitat sa fie oameni.

Semnat:
"Animaux sans frontieres"

si totusi vine toamna....

Scrijelit  luni, 10 august 2009

...si tu o simti si o ingani, ca un copac in padurea din care glasul vantului a plecat sa le cante ingerilor. Drum bun, Tatiana. In noaptea asta te iubesc plangand si-o frunza din mine sta-n luna si plange...
Tatiana Stepa - Poem cu umeri goi

Epilog (de vorba cu floarea)

Scrijelit  luni, 3 august 2009

te-am rugat candva sa-mi desenezi o oaie
sa ii faci o casa mica s-o feresc de ploaie
si pe strazile tacute
pomii sa ne imprumute
frunze pentru somnul ei
prefacute-n porumbei

n-ai stiut sa vezi ca lumea nu-i atat de mare
ca in ea incap doar visurile si o floare
si acum pe drum pierdut
te intrebi de ce-a durut
pasul care cauta
alte flori pe alta stea

unde e floarea ta,
pe ce lumi, pe care stea
timpul curge obosit
catre minus infinit
unde, pe care drum,
printesa o mai cauti acum
este mica si nu stie
ca lumea nu-i doar poezie
ca vantul bate uneori
rupand petalele de flori.

te-am rugat candva sa-mi desenezi o vara
s-o pastram in amintire cand ne ninge iara
eu sa stau langa feresti
tu sa-mi spui ca in povesti
zmeul nu e foarte rau
daca este zmeul tau

si acum pe strazile pe care numai luna
trece palida si adormita ca intotdeauna
gandul meu te-asteapta-n zori
sa iti deseneze flori
si sa-ti spuna ca-ntr-o zi
ai sa stii...si ai sa vii

Varsta inocentei

Scrijelit  duminică, 2 august 2009

*dedicat sorei mele , care astazi a renuntat la o parte din copilarie

Cum stii ca ai crescut?Intai ajungi mai usor la prajitura de pe masa. Apoi nu mai ai nevoie de cineva care sa iti aprinda lumina in camera atat de plina de umbre din care cine stie ce poate iesi. Vine si ziua cand descoperi ca mama te-a trimis putin afara ca sa poata sa puna jucariile sub brad si te simti pentru prima oara in viata tradat, dezamagit si foarte trist. Incepe scoala si descoperi ca nu mai ai prea mult timp sa stai cu papusile si masinutele si esti din nou trist. Apoi nu mai vrei sa stai cu ele, insa esti tot trist, pentru ca prima ta dragoste tocmai a iesit cu altcineva la o inghetata. Dai primele examene, ai primele emotii, te certi, te impaci, legi si dezlegi prietenii, nu mai vorbesti niciodata-niciodata cu cineva...pana peste doua ore cand te suna ca sa isi ceara iertare...si uite asa descoperi intr-o zi ca esti om mare. Acuma apare o alta intrebare: cat de mare esti? Esti mare-mare, nu mai vrei sa auzi decat de lucruri serioase, nu mai zambesti cand da din coada un catel, cand vezi prima buburuza, nu te mai uiti la desene animate, nu mai ascunzi undeva prin geanta cu laptopul un ursulet de plus, sau esti nu-foarte-mare, stii ca viata nu e o permanenta joaca insa nu intotdeauna iei lucrurile foarte in serios si inca il mai astepti pe Mos Craciu, chiar daca stii ca nu exista? Cum afli ca ai crescut, stii deja. Cum afli insa daca esti om mare sau copil? Simplu: in ziua in care decizi ca jucariile tale ocupa prea mult loc in camera si e timpul sa cedeze spatiul pentru alte lucruri, mai potrivite unei persoane care a trecut de 20 de ani si totusi te doare sufletul ca trebuie sa le alungi si te gandesti bine de tot care din prietenii tai de mult uitati, care stateau cuminti intr-un colt, pleaca, atunci poti sa fii sigur ca esti copil. Nu mai plange. Prietenii tai nu se supara, stiu si ei ca e vremea sa plece in cautarea unui copil mai mic, care poate nu a avut niciodata o papusa. Deschide fereastra si uita-te la stele. Ele vor fi de acum jucariile tale intreaga viata, iti vor zambi in fiecare seara, te vor face sa visezi, vor rade spre tine cu glasul a mii de clopotei pierduti undeva intr-o poveste despre un alt copil care era mai om mare decat toti oamenii mari si desena serpi boa cu veleitati de palarie. Si...am sa iti spun un secret: vei avea din nou candva o camera plina de jucarii. Si daca ai sa fii cuminte, ai sa ai si tu voie sa te joci cu ele. Stapanul sau stapana lor sigur nu se va supara. Totul e sa stii sa ramai copil pana in ziua in care in viata ta va intra cea mai frumoasa jucarie din lume, care nu va pleca niciodata de langa tine, care va avea nevoie de toata dragostea si atentia ta si care, intr-o zi, va afla la randul ei cand stii ca ai devenit om (nu foarte) mare.

Toti pentru Ana

Scrijelit  joi, 9 iulie 2009

Nu voi sterge aceasta postare pentru ca, fara sa fi avut intentia asta, a fost un mesaj in sticla pentru un inger. La ora la care am scris astazi nu stiam ca intre timp Ana a decis sa ne paraseasca. Am aflat acest lucru acum, asa ca, alaturi de cuvintele care in acest moment nu mai au nici un rost voi aprinde o lumanare virtuala. Zambeste, Ana, oriunde ai fi...





~~~~In ultima vreme, am descoperit ca in jurul meu sunt oameni. Multi, multi oameni. Oameni care nu se cunosc intre ei, oameni care nu si-au vorbit niciodata, oameni care au fiecare prietenii lor, pasiunile lor, grupurile lor. Totusi, a existat un element care i-a unit. Plecand de la o intamplare foarte trista, acesti oameni sunt acum prieteni. Desi in continuare multi nu se cunosc intre ei si nu si-au vorbit niciodata, si-au unit sufletele pentru a sari in ajutorul a doi prieteni, din pura intamplare comuni. Privesc cu uimire de o saptamana cum aproape toti cei din jurul meu trimit acelasi mesaj care cere dreptul la viata, dreptul la zambet si am ramas fara cuvinte. Pot spune doar ca este cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata: peste 200 de persoane care incearca sa salveze doua vieti. Ana, Razvan (Alien), oare voi stiti ca exista atat de multi oameni care va iubesc? :) Faceti-va bine, pentru ei. Toti vor sa va vada din nou zambetul. ~~~~

Fulg

Scrijelit  vineri, 26 iunie 2009

Candva, demult, traia intr-o padure un pui de inorog. Se nascuse iarna, cand copacii erau acoperiti cu flori de gheata si cand izvoarele dormeau ascunse sub munte si de aceea numele ce i-a fost dat era Fulg. Era frumos puiul, avea corn argintat in frunte, picioare lungi si sprintene, ochi adanci si intunecati, blanita moale presarata cu pete aurite. In scurt timp de la nastere, devenise stapanul padurii. Nici un loc nu ii ramasese nestiut, cunostea numele si anii fiecarui copac, se imprietenise cu toate vietuitoarele. Inaintea lui, chiar si lupii cei rai plecau capul si cautau alte locuri de vanatoare. Intr-o zi insa, puiul a ramas singur. Maicuta lui, plecata sa caute primele frunze fragede si primele fire de iarba, nu s-a mai intors si nimeni nu a stiut sa ii spune ce i se intamplase. A umblat o vreme trist, cautand-o, apoi s-a luat cu joaca si a uitat. Aparusera florile primaverii. Il uimeau culorile si freamatul din jur, il imbata lumina calda si dulce a soarelui iar noaptea, intins pe patul lui de iarba, nu se mai satura privind stelele si cerul asemeni unei mantii de matase intunecata. Intr-o nopate, cum statea in culcus, a auzit in padure sunet de corn si glasuri necunoscute. S-a ridicat temator si a pornit incetisor pe carare. A mers mult, pana a ajuns la marginea unei poieni. Acolo, sub razele argintii ale lunii, cantau si dansau zanele, chemate afara din casutele lor de farmecul tainic al noptii. Puiul nu auzise niciodata vorbindu-se despre ele. Nu stia cat sunt de frumoase si de bune, nu stia ca ele ocrotesc toate vietatile, si apele, si vantul si, mai ales, dragostea. Le-a privit cum dansau, invesmantate in rochii lungi croite din aripi de fluturi, le-a ascultat cantecul, ce semana cu sopata vantului printre frunze si clinchetul izvorului si nici nu a simtit cand s-au ivit zorile, iar zanele, cantand si dansand inca, au disparut in intunecimea padurii. Le-a urmarit o vreme, insa a pierdut repede urma si s-a intors in culcusul lui mai trist ca niciodata. In a doua noapte, s-a intors in poiana si le-a gasit acolo. Insa printre ele mai aparuse o zana. Era micuta, purta vesmant facut din petale albastre de floare de nu-ma-uita, parul ii era lung si tomnatic, iar in ochi i se oglindea tot cerul. Fulg a inaintat, s-a apropiat de zane si s-a asezat cuminte sa le priveasca. Ele s-au oprit din dans, au venit la el, l-au mangaiat, i-au impletit cununa din garofite salbatice si liliac, l-au intrebat de ce e singur, cum il cheama...Inorogul le raspundea, insa privirile lui o cautau mereu pe zana cea mica. Dimineata, cand zanele s-au pregatit de plecare, l-au intrebat daca nu ar dori sa vina cu ele, in salasul lor de sub munte. Atunci Fulg, fericit, a renunta la padurea lui draga, la prieteni, la tot ce cunoscuse pana atunci si a plecat, fara sa stie ca nu chemarea zanelor il indemna sa faca asta, ci chemarea pasarii cu aripi de fum ce umbla nevazuta printre vietuitoare de la inceputurile lumii si le hotaraste mersul vietii: dragostea.

Si astfel, a coborat inorogul cu zanele adanc sub munte. Au urmat zile fericite, petrecute alaturi de zana lui micuta, dar Fulg simtea ca ii lipseste ceva. Si intr-o zi s-a dus la Craiasa zanelor si i-a destainuit dragostea lui. Craiasa l-a ascultat ingandurata, a poi i-a spus ca, daca o iubeste destul de mult pe micuta zana, daca e pregatit sa renunte la ceeea ce il leaga de trecutul lui, ea il poate ajuta. In noaptea ce a urmat, zanele l-au cautat in zadar pe Fulg prin toate salile si coridoarele si pe sub boltile pesterilor lor. Zana cea mica mai ales era tare trista. In zori insa, portile salii in care se aflau s-au deschis si a patruns inlauntru un tanar print, cu par moale si ochi de caprior. Speriate, zanele au dat sa fuga, insa el s-a apropiat si le-a spus cine este si le-a mai spus ca ales sa fie om pentru a fi impreuna cu zana lui draga.
A trecut vara, si toamna, iar Fulg si draga lui erau nedespartiti. Nimic nu mai exista pentru ei in afara de dragostea lor si toti se bucurau atunci cand ii priveau. Erau mereu alaturi, mereu mana in mana, ochi in ochi, mereu veseli si pusi pe joaca. Intr-o zi insa Fulg a descoperit o carare tainica pe sub munte pe care nu o stiuse pana atunci. A urmat-o si cararea l-a dus afara, in padure.Si a ramas Fulg uimit. Coborase toamna in munti, copacii luminau cu aur si arama, asemeni parului iubitei. De sus cadeau raze de miere. A umblat Fulg multa vreme prin codru, pana cand a ajuns la marginea unei asezari omenesti. Nu mai vazuse niciodata muritori si, curios, s-a apropiat de prima casa si a arivit peste poarta. In curte se jucau cativa prunci, vegheati de mama lor. Cand l-au vazut , s-au ridicat tematori si au vrut sa intre in casa, el insa s-a apropiat si, cu glasul lui cald, a spus ca este strain de acele locuri, ca vine de departe si a cerut gazduire pentru noapte. Mama copiilor l-a privit si, vrajita de lumina din ochii lui, i-a deschis poarta si l-a lasat sa intre...
S-a sfarsit toamna si peste lume au inceput sa bata vanturile iernii, aducand ger si nameti mari de zapada. Si Fulg nu stia ca, undeva prin padure, colinda cautandu-l mica zana, plecata din salasul ei in pofida sfaturilor Craiesei, ce ii spusese sa il uite pentru ca nu va mai reveni. Intr-o seara, zana a ajuns la marginea satului in care se adapostise Fulg. Era noaptea de Ajun. Pe ulite erau copii, ce se opreau la fiecare casa si colindau, ferestrele erau luminate si dinlauntru se auzeau glasuri vesele si rasete. S-a apropiat zana de o fereastra si l-a vazut pe Fulg tinand in brate o muritoare cu parul de aur. Atunci a inteles. Trista, s-a asezat langa geam si a inceput sa murmure un colind stravechi, Colindul Cerbului, pentru a-i aminti iubitului cine este si de unde vine. Cand a auzit Fulg glasul, a impietrit. S-a ridicat incet, s-a apropiat de fereastra si ochii lui au intalnit ochii tristi ai dragei lui, care canta doar pentru el. Si-a amintit Fulg ceea ce credea ca uitase. A iesit afara, a vrut sa o ia in brate, sa ceara iertare, insa zana s-a topit in noapte.A plecat printul inapoi la salasul zanelor, insa nimic nu il mai astepta acolo. A umblat mult pe potecile de sub stanci pana ce intr-o buna zi Craiasa i-a iesit inainte. Si i-a povestit ca micuta zana le-a parasit de atunci si nimeni nu a mai auzit nimic despre ea si ca ele s-au ascuns adanc in munte si nu mai ies la lumina decat o noapte pe an, pentru ca nici una din ele sa nu mai pateasca ce patise surioara lor. Atunci Fulg a rugat-o sa ii redea vechiul chip, pentru a se putea intoarce la ceea ce era inainte. Craiasa i-a spus ca, daca doreste, poate reveni in sat pentru a continua viata pe care o alesese, insa printul nu mai dorea nimic, decat sa fie iertat si sa isi poata tine din nou in brate mica zana. Credea ca daca va redeveni inorog, ii va fi poate mai usor sa o gaseasca si sa o aduca inapoi l-a el. Atunci craiesei i s-a facut mila si i-a asculta rugamintea...
De atunci, prin codrii din munti, in noptile cu luna plina, umbla inorogul. Privirea lui e trista si, cand si cand, cheama cu glas cald, strigandu-si iubita pierduta. Si cei ce vor ca dragostea sa le fie ocrotita cheama, tot de atunci, inorogul, pentru a le binecuvanta iubirea.

Scrisoare catre tara mea

Scrijelit  marți, 9 iunie 2009

Ai obosit de Romania? *

"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele, în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe strada“, om simplu căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, precum cel folosit de adulţii inculţi pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă.

Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, bani pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plătirea taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.

Editura la care s-a angajat prietena mea, editură renumită, foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică pe lângă care grafittiurile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să îi promovezi cărţile doar printre cei, sau mai bine zis cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el…

Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare).

Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori, unul pentru făcut sex şi un artdirector care ilustrează un articol despre cartea „Golful francezului“ cu o fotografie cu o lagună şi una cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol 18 şi zâmbeşte timp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice în photoshop ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia, cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alţi 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper ca acela care se numeşte şef de guvern, ori preşedinte de ţară, sau măcelar sau avocat ori cântăreţ, chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă orâcit de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă din când în când o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească cu glas de domnu Trandafir acrit pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot evacua din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil.

Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii, se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neispraviţii, hoţii de care depind într-un fel sau altul în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program, în care se amestecă de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lalâi despre salarii enorme, furt la factură, politişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali, cu breaking news-uri în faţa cărora tot românul moţăie: învârteli, băşcălii, ogici, ciumaci, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele, de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, de vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii, creţuleştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii tinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali, filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei, şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor chiar şi fără comentarii. Fiindca sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete, şi în clipa imediat următoare descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut, altfel, s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anticriză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are. Am obosit să aud de miticădelaligă, naşusandu, memestoica, galactici, jucătorititraţi, distracţiepecinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat, pentru viol.

Mă oboseşte Mihaela Rădulescu. Şi cei care o combat. Şi cei care o apără.

Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să îmi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanarii fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice, de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm.
Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc.

Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat să cer oamenilor, obosiţi ca şi mine, să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara.

Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar că acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea."
Ion Ionescu
"


* Text aparut in original in publicatia Cotidianul

vanzatorul de vise

Scrijelit  joi, 14 mai 2009

ti-am adus un vis de-aseara
despre mine, despre vara,
despre lumea la-nceputuri
cand ma imbracai in fluturi
ti-am adus padurea verde,
nu te pierde, nu ma pierde,
hai sa revenim in vis
pe un fir de gand nescris

vise am si vise caut,
canta-n mine ca un flaut
visul meu cu dor si fluturi
peste mine cand te scuturi

ti-am adus un vis cu mine
sa ti-l torci cand nu ti-e bine,
sa ti-l legeni peste pleoape
peste luna, peste ape
ti-am adus secunda clara
de-nceput de primavara
cand prin tine curg doar stele
si prin mine clipe rele

vise am de vanzare,
vise pentru fiecare
vise roz si vise-aprinse
pe un colt de suflet ninse
vise am si vise caut,
canta-n mine ca un flaut
visul meu cu dor si zare
peste umbra palmei tale

sala pasilor pierduti

Scrijelit  joi, 7 mai 2009

Cand te opresti prea mult, pasul uita sa alerge, iar intr-o zi poti sa descoperi ca in loc sa mergi catre "maine", ai pornit-o inapoi spre "ieri". Cand taci prea mult, cuvintele isi schimba rostul si, in loc sa vorbesti limba pasarilor si a vantului, inveti limba pietrei si a nisipurilor. Cand privesti prea mult in ceilalti, uiti sa privesti in tine si, golit de ganduri si de aripi, descoperi intr-o zi ca porti doar trupul cuiva care candva a fost tu. Iar intr-o dimineata te regasesti pierdut intr-un tunel fara lumina, fara inceput si fara sfarsit, iar inainte-ti sunt formele pasilor pe care nu i-ai facut niciodata. Si, oricat de mult ai vrea sa reiei drumul pe care candva pornisesi, afli ca intre tine si sala pasilor pierduti din inima ta s-a ridicat peste noapte un zid de prea multe opriri, prea multe taceri, prea multe priviri catre altii.

franturi de mine

Scrijelit  duminică, 3 mai 2009

oameni, soare, plaja pustie cu pescarusi visatori, munti albi si munti infloriti, chopin, cer greu de stele si cer greu de furtuna, un castel medieval in care un ultim menestrel canta portretelor severe de principi de mult trecuti in uitare, un necunoscut care imi zambeste doar pentru ca port o floare in par, valuri cu unduiri de iarba, iarba cu sunet de valuri, statui intr-o poiana fara nume ascunsa in varful unui deal cu veleitati de munte, drumuri care spun povesti despre oameni puternici ca stanca si femei frumoase ca florile de colt, sarmizegetusa, un zid batran la malul pontului euxin, sub un soare despletit peste nisipul secolelor, o piatra in forma de inima, pink floyd, un zambet si o flacara pe o scena a unui dulce targ, zambet pe care memoria inimii nu il va putea uita niciodata, fata cu cercel de perla, chitara, fundatii nascute din imaginatie si crescute in 6 volume ca alte povesti in 20, elfi, un catel mic si negru care a vrut sa se joace si sa primeasca iubire pana in ultima clipa, un copil pe care nu l-am cunoscut niciodata, dar al carui zambet imi insenineaza fiecare zi, dostoievski, prieteni, cantece,uimiri si intrebari, iubiri de-o vara si o iubire care a dat drumului meu un alt curs si vietii un alt rost, ganduri, tristeti, if then else, o voce din umbra care stie toate versurile cantecelor mele, fluturi mari si albastri intr-o poienita scaldata in soare, o vipera care ma priveste suparata pentru ca dorm pe piatra ei, un om ai carui ochi imi vorbesc si acum in unele nopti cu toata durerea, spaima si dragostea din lume, pentru ca stie ca zborul lui e fara aripi iar muntele nu iarta greselile, fotografii alb-negru pe un perete de club, fotografii colorate imprastiate pe toate partitiile si hard disk-urile interne si externe ale calculatorului, dor, luminite mici la marginea unui drum de tara noaptea, despre care copilul care eram a crezut ca sunt zane si a plans afland ca sunt doar licurici, bunica citind "legendele pasarilor" cu glas cald si ochi ingreunati de oboseala unei clase cu 30 de piticoti, o ganganie care semana cu o papusa mica si fragila , care nu a putut sa imi prinda decat un deget in manuta, care mai tarziu mi-a ascuns toate fardurile sub calorifer in semn de protest si care acum ma uimeste mereu cu gandurile si cu trairile ei de tanara femeie care a pasit in viata mult prea repede si mult prea inainte, o adolescenta a carei tristete ma intristeaza desi nu o cunosc decat dintr-o poza si din povesti, pablo neruda, easy rider, fum de tigara, ciresarii... iarasi cantece, iarasi prieteni, iarasi dragoste...eu.

intr-o zi...

Scrijelit  joi, 12 februarie 2009

Ai sa imi auzi intr-o zi cantecul si ai sa stii ca e pentru tine. Zambetul ai sa mi-l vezi intr-o zi si ai sa stii ca tie iti zambeste. Vei ajunge, intr-o zi, la muchia lumii pe care visurile mele si-au facut cuib si ai sa ma gasesti acolo asteptand prima raza a rasaritului. Cu soare si copaci vine primavara, cu munte cantand a izvor si pasari cantand a indragostire. Cu prea mult verde si prea mult vis vine primavara si mi-e grea in suflet ca o haina uitata din iarna peste umerii amintirii. Si mi-e dor sa alerg prin lume cantandu-mi bucuria de a te fi gasit, dor sa imbratisez copacii si sa strig in gura mare cu toate glasurile inimii ca existi, dor sa iti vad lumina de suras din ochi. Ma intreb, daca imi imbrac bratele in fluturi infloriti si imi pictez gandurile cu nuante de cais abia nascut, ai sa ma vezi?

Canticele

Scrijelit  marți, 3 februarie 2009

Insula dragostei
Pe marea noastra nu mai sunt corabii
sa ne aduca vesti despre noi doi
si stau pe-aceeasi stanca doua sabii
tocite-n lupta surda dintre noi.

Corabia ce ne purta iubirea
a ancorat la tarmul meu acum,
nu mai e nici un val care s-o poarte
spre tarmul tau pierdut pe cai de fum.

Trec panze albe peste toamna noastra
cu amintiri de fluturi si lumini,
sunt insula care-a purtat povestea noastra
esti insula ce poarta-al meu destin.

Ti-am spus candva ca suntem
doua insule pe mare,
nascute dintre ceturi fara timp,
tu imi cladeai castele
peste alba zare
si dragostea era un anotimp.
Prea multele catarge scufundate
strecoara-n suflet teama de inec,
trimit spre tine veste
sa te chem aproape,
s-ajungi la mine, eu sa nu mai plec.

De vorba cu Micul Print
Te rog sa-mi desenezi o oaie,
sa-mi desenezi o casa pentru ea,
s-o pot feri de ploaie.
Te rog sa-mi desenezi o vara,
o masa si o seara,
un mar si-o amintire
si-un cantec de iubire.
Te rog sa-mi desenezi un soare
sa-mi desenezi apoi un curcubeu
si-o floare pentru floare.
Un urs de plus si-un catelus,
un crocodil si-un lunecus,
o varza si o barza,
o tarca si o barca,
o papadie si un tren,
un Fat-Frumos si un refren,
un cal, un rac si un galos,
o trotineta si un mos,
un par, un mar si-un submarin
si-un Univers senin...

Ursul de plus
Din cutia mea cu jucarii
am scos aseara-un urs de plus
cu ochii vii,
cu botun negru - catifea,
cu ochelari de mucava,
l-am intrebat de ce e trist
si mi-a raspuns asa:
- Cu mine nu vrea sa se joace nimeni
cu mine nimeni nu vorbeste putin,
mi-e dor sa mai ascult povesti,
sa ma ascund intre feresti,
mi-e dor sa stau sub pomul de Craciun.
Cu mine nu vrea sa se joace nimeni,
copiii toti sunt ocupati putin,
nu mai au timp de ursi de plus,
nu mai au timp nici de papusi,
in jurul meu sunt oameni mari acum.
IN cutia mea cu jucarii
a adormit un urs de plus cu ochii vii.
E singur printre amintiri,
noi am gasit alte iubiri
si jocul nu mai e la fel,
dar, in priviri,
purtam copilarestile uimiri.

Cotidian
Aflam in fiecare zi cate un fapt banal,
pe strada trec batrani, catei, copii,
comisii misuna prin vreun spital,
s-a micsorat productia de jucarii.
Afara este soare, sau poate-a fost,
la munte ninge mult ca-n orice an,
ne invartim buimaci si fara rost
prin cercul spleen-ului cotidian.

Asa ca, iubite, hai sa
daramam peretii,
sa desenam iluzii pe covor,
spectaculos si tandru
sa ne-omoram sticletii,
sa fim o stire la televizor.

Ni s-a comunicat ca soarele rasare,
ca iarba este verde, ca soarecii sunt gri,
ca un delfin a emigrat din mare
afland ca mai exista si alte specii vii.
Iubite, hai sa facem o racheta,
nu ma-ntreba de ce, nu stiu nici eu,
dar te iubesc si, fiindca-afara ploua,
am obosit sa ti-o tot spun doar eu.

Asa ca, iubite, hai sa
adoptam un caine,
sa mergem la o bere, sa scriem un roman,
nu, nu ma intreba ce o sa fie maine,
nu am gasit un 24FUN.


Muntele de dor
Dor, dor de munti,
brazii carunti
ma asteapta sa imi spuna
o poveste,
sa imi dea de tine
doar o veste,
sa ma-ndemne iarasi
calea sa-mi urmez,
pe creste de soare
dragostea sa-mi luminez.

Sus, sus in munti
se aude-n noapte zvon de nunti.
cerbii fac poteci
catre izvoare,
luna naste foc
si focul - soare,
sufletul trimite catre tine flori
si te asteapta
pe cararile din zori.

Tu, cale si destin,
drumuri dinspre creste
catre tine vin,
sa vorbesc cu steaua care cade,
sa iti cant cu vantul pe cascade,
sa plutesc pe vai cu vulturii din nou
si dorul de tine sa fie
al muntelui ecou.

Dor, dor de tine
sa alerg catre munti imi vine
si sa simt
cum mi-alinta parul pui de vant,
cu soarele si muntele de dor sa-ti cant.

Poezele

Scrijelit  

Alb fara nebun
In alb mi s-a imbracat sufletul, in alb,
pentru nunta nestiuta de nimeni
a omizilor nascute din nebunia
copacilor.

De ce nu ma arunci?

E prea mult alb,
alb de salon cu adieri de uitare,
alb de perete pe care
nici un copil nu si-a strigat vreodata
bucuria de a reinventa
culorile,

alb de februarie
cu prapastii si viscol
si branduse de munte
ce ne suradeau
si noi le priveam
cu uimirea celui intors
din transee,

alb de garoafa
aruncata cu nonsalanta peste
amintirea unei alte veri
si a altor menestreli
coplesiti de dragoste si moarte,

...o, albastrul din gandul meu
cand peste prima stea a noptii
tremura struna alba
a celui mai alb
nebun.

Cantec
asculta-ma..e vantul care bate,
ascunde-ma...e ploaia dinspre munte,
se cheama capriorii si se zbate
o toaca sus, pe crestele carunte.

mi-e jale iar si iar ma pierd in strune
minciuna s-o mai culc pe pui de stele
prin crangul meu cu verde si alune
cladesc durut din faguri goi castele.

e prea departe gandul tau de mine
si prea aproape lacrima de dor
alunga-ma, asa e drept si bine,
dar canta-ma de dragoste si zbor...

imi e a ploaie si imi e a tine,
si roua sunt si vijelie muta
imi suna-n sange vechi cantari pagane
dar cum s-ajung cand aripa mi-i rupta?

asculta-ma si leaga-ma de tine
sa incoltesc in carnea ta ca graul
genunchii sa mi-i plec
si sa sarut paraul
ce-mi duce zarile
cand mi-e a bine...

si tace-ma si ninge-ma cu vise
si leangana-mi o frunza peste noapte
alunga-ma si cheama-ma
si fii ocean de soapte,
caci straja-i moarta,
portile-s deschise...

De dragoste
Dragoste, destin si vrere,
usa-nchisa cu tacere,
soapte blande-n cuib de fiere,
dor si scrum.
Pleaca iar si vine iara,
cade seara peste seara,
roi de ingeri infioara
cerul bun.

Ochii cheama vechi ispite,
buze cer, pe negraite
si cuvinte nerostite
pier in fum,
dragostea, uitatul nume,
s-au pierdut sub albe brume,
bate vantul peste lume,
vant nebun.

Dragoste, culcus de piatra,
miez de grau in miez de vatra
aripi reci vin sa imparta
al tau drum,
inimi vechi si nume noua,
cade roua peste roua
si, din una, iarasi doua
sunt acum...

Descantec
Fratioare Vant,
te-opreste langa el
si ii sopteste,
canta-mi-l,
alinta-mi-l
si pe-aripa adu-mi-l.
Surioara Luna buna,
fa-i iubitului cununa
impletita-n raze sapte
sa ma vada-n vis la noapte.
Iarba mare, sanziene
adunate din poiene
sa ii pun in scaldatoare,
foc in mine, in el-Soare.
Cruce-n Cer si pe Pamant
si in inima descant
pentru dragul meu cel drag.
Cruce-n casa.
Cruce-n prag.

De toamna
Te cauta ploaia prin batrana cetate
cu straji de cenusa nascute din Timp...
Te cauta ploaia si toamna s-abate
prin frunze ce dorm intr-un alt anotimp.

Trec oameni cu chipuri schitate in ceara,
trec pasari cu aripi albastre de fum
si ploua durut amintiri dintr-o vara
pierduta in toamna, pe-al norilor drum.

Hai, vino cu mine prin aceasta cetate,
in care nici cainii nu pot a latra.
Sa nu-ti fie teama, doar ploaia se zbate,
cu vise-ncoltind langa inima ta...


Divort

In aceasta dimineata in care
pescarusii au uitat drumul catre mare,
mainile mele au recunoscut
ca relatia lor este bazata numai pe ruga
si au hotarat ca e timpul
sa se desparta odata pentru totdeauna.



In amintirea ta

Ne pierdem prin apusul verii
cu zborul ratacit aiurea
si-n aspra clipa a tacerii
suntem albastrul si padurea.

Ne mai privim din cand in cand
cu roua stralucind spre vise
si ne-ntrebam din ce cuvant
se nasc povestile nescrise.

Ne cautam cu disperare
fara sa stim sa ne vorbim,
lasam iubirea catre zare
si nu mai vrem sa ne dorim.

Nu stim de-i bine sau e rau,
lasam doar jocul sa ne poarte...
Esti aripa si somnul meu
si vers al zilei dinspre noapte.

Si ne gasim iar catre ziua
cu-aceeasi roua in priviri,
cu-n dulce si firesc adio
ne tese timpu-n amintiri.

Mi-e dor de tot ce nu a fost
si tot ce nu s-a fost acum,
iar ti imi spui ca n-are rost
sa caut catre tine drum.

Si vei ramane o poveste
cernuta-n palme catre seara,
ce nu a fost, ce nu mai este,
ce nu mai stie sa ma doara.

Si uite, gandul meu cuminte
in palma ta a adormit,
sa iti ramana-asa in minte
cu zorii care ne-au mintit.

Ruga de dragoste
Culege-ma din mine,
e vremea cireselor si a stelelor cazatoare...
poate ca mainile tale
sunt menite sa nasca o alta Galatee
din lutul care sunt.

Arunca-ma pescarusilor ca prada
cand isi tipa zborul peste
tacerea stancilor, poate ca ochii tai
sunt meniti sa vada
valul care sunt.

Doineste-ma din frunza,
poate ca gandul tau
e menit sa imi invete radacinile
sa se adanceasca
in pamantul care sunt.

Starea de bine
"Ehei!...De cand am murit, nici nu mai stiu unde-mi este mormantul..."
Fosnesc pe langa mine umbre de ganduri,
imi suna in sange tambalul strident
al ultimelor bacanale sfarsite in suier de tren,
m-am rezemat de acest zid
si mi-e bine in amortirea mea,
ascunsu-mi-am ghearele de strigoi
si giulgiul tarat prin lumina.
Ehei!...De cand am murit, nici nu mai stiu unde-mi este mormantul...

"Calaule, o sa doara?.
.. Calaule, de ce m-ai mintit?!?"


Peisaj I
Esti cel mai
verde
pescarus din
lume.
Atat de verde incat
atunci cand
zbori
norii devin
gradini
cu fluturi.

Peisaj II
Am obosit sa te
mai caut in
fiecare lacrima si
in fiecare vis.
Existi, sau ai fost
doar dorinta mea de a
saruta un
fluture in
zbor?

Peisaj III
Uneori esti iarba.
Te apleci cu verde si cu roua asupra somnului meu
si imi canti
cu toate glasurile campului.
Din cand in cand, mai ratacesti cate un greier
prin parul meu,
dar greierii sunt
doar ceasul desteptator
al noptii.

Alteori esti ploaia.
Imi murmuri picurand in ureche,
insa uiti ca potopul a fost dat
oamenilor
spre a-i ucide,
nu intru iertarea
pacatelor.

Cel mai mult te iubesc
atunci cand esti vant,
pentru ca atunci esti
cu adevarat
tu.

Peisaj V
Coboara-mi-te prin anotimpul
cu gust de alge al cuvantului
pe care niciodata acest nisip
nu il va auzi.

Lasa-ma sa-ti fur un val,
sa-mi fie albastru si soare
in ziua cand ma voi topi
in iarna.

Sunt bolnava de mare si bolnava de tine
si-mi striga in sange
toate noptile in care
palmele mele iti doreau
chipul fara sa stie
cat este de aproape.

Canta-mi-te in suflet
sa-mi fie amintirea ta
lumina atunci cand
acest trup obosit de viata
se va scutura peste
inceputul altei veri
in care voi fi doar
ecoul glasului
care ti-a vorbit
de dragoste,
de dor...

Nastere
Un rau sunt, fara izvoare,
nestiut si nebaut de nimeni,
imi curg tacerea peste nisipul
care si-a uitat datoria
de stanca,
urla in mine
toate furtunile marii
la care nu voi ajunge nicicand.

Piatra sunt, tavalita in lut,
calcata de copitele verilor
care si-au incrustat in fiinta mea
neputinta si ploile
si albastrul,
tremura in mine
toata caldura mainii
care nu a stiut incotro sa ma arunce.

Cat de mult m-ai urat, Doamne,
de nu mi-ai dat dreptul
de a fi pasare?

Inceput de poveste
Se bucura lumina in noi,
cald este lutul sub talpile noastre,
in urma pasilor cu mladieri de fiara
cararile vor fi albasttre.

In padurea aceasta sunt zane,
nu le tulbura somnul,
nu le speria visul,
aminteste-ti ca, in zori,
e menit sa nasca floare caisul.

O stea a adormit printre ramuri.
Prinde-o in palme...
strange-o bine...
Daca ai sa ii atingi a treia raza,
iti va povesti despre tine, despre mine...

Val de tine
De dor de tine,
vad noaptea albastra,
vad stelele albastre,
vad luna albastra,
se ascunde,
se pierde dupa nori,
de dupa nori, albastru
ma privesti...

Aveam o umbra albastra de caprior...
Doamne, de n-ar impusca-o nimeni!

Te rog, deseneaza-mi o oaie...

Scrijelit  

Suntem un ocean de tacere. Fiecare gand-val se leagana intre noi, purtand cuvinte-scoici si fire din nisipul tuturor tristetilor pe care le-am trait in anii in care nu stiam ca ne vom intalni. Tacerea care sunt eu trimite corabii catre tacerea care esti tu, corabii incarcate cu vise-pesti, cu toate cantecele lumii, cu toate razele de soare care ti-au luminat vreodata chipul. Le vezi? Coboara spre orizontul catre care tu nu iti intorci niciodata privirea. Acolo sunt eu, oceanul de tacere care asteapta zambetul valurilor tale. Te rog...deseneaza-mi o oaie...un urs de plus...o floare pentru floare si-un curcubeu care sa arda peste oceanul tacerii tale.

Jucarii :)

Scrijelit  joi, 29 ianuarie 2009




Jocuri pe Miniclip.com - Ice Breaker
Ice Breaker

Mai multe vietăţi au fost prinse în gheaţă şi au nevoie de ajutorul tău ca să le scoţi!

Joacă acum acest joc gratis!!

Cand visele au aripi adevarate

Scrijelit  

Fiecare din noi viseaza, mai sus sau mai aproape de pamant, mai inlacrimat sau mai inzambit (sic!), cu vuiet de furtuna sau cu soapta de iarba. Insa cand visul se transforma in poveste adevarata care iti aduce fiori in suflet si uimire in priviri, atunci cuvintele tac si stii ca mai mult de atat nu se poate, stii ca esti unul dintre norocosii acestei lumi care a atins stelele si a primit in dar luna.
Pentru a doua oara pe blogul meu voi fi fara cuvinte...pentru ca in mine, acum, au tacut pana si cele mai firave ganduri. Ma intreaba Cristina cum o fi sa iti traiesti visul la asemenea intensitate. In mod sigur nu voi afla niciodata, insa nu imi pare rau, pentru ca visul meu, mai mic si mai sfios, se materializeaza de fiecare data cand vad un zambet si o lumina in privirea celor care ma asculta. Visul meu este sa va fac pe voi sa zambiti. Si sunt fericita atunci cand reusesc.


Preluat de la Cristina Andries

I just love to see people smile :)

Scrijelit  miercuri, 28 ianuarie 2009

Preluat de la Cristina Andries