Chipul de dincolo de chip

Scrijelit  marți, 9 decembrie 2008

Imi plac la nebunie oamenii care cred ca te-au "citit" perfect doar uitandu-se la tine si schimband doua cuvinte. Ma fascineaza siguranta afirmatiilor, implacabilitatea lor si agresivitatea cu care este indepartata orice incercare de corectie. Am cunoscut, de mult, un om. Principala lui ocupatie era sa umble pe strazi cu mana intinsa. Ca oricare altul din tagma lui, era murdar, cu hainele rupte, dormea prin scarile blocurilor si parea putin nebun. Era si foarte in varsta, insa nu avea acea atitudine a batranilor cersetori care te induioseaza si te face sa bagi mana in buzunar, totul in el emana forta, te facea sa te intrebi "Bine, bine, dar omul asta de ce cerseste?E intreg, e ok, de ce nu isi cauta ceva de munca?".Totusi...acel om avea o poveste putin diferita de a celorlalti cersetori. Avea 49 de ani. Pana la 47, avusese, ca toata lumea, o familie, copii, o meserie, casa, aproape tot cea ce isi putea dori. Intr-o zi insa sotia lui a decis sa il paraseasca, dupa ce impartisera timp de 27 de ani si bune si rele. Si nu numai ca l-a parasit, insa i-a si luat absolut tot. Casa, masina, tot. Nu stiu exact care a fost contextul si in ce termeni s-au despartit, cert este ca omul a venit intr-o zi acasa dintr-o delegatie si a aflat ca:
1. Sotia lui a plecat din tara si a bagat divort
2. Apartamentul a fost vandut si in el locuieste acum altcineva.
3. Casa pe care o aveau la tara a fost vanduta si banii au plecat cu sotia
4. Idem pentru masina
5. Nu mai are unde locui, nu mai are bani, nu mai are familie
Urmarea: a albit si a innebunit.
Logic, a ramas fara servici, dupa un concediu prelungit la ceea ce in orasul respectiv se numeste, sugestiv, "fara clanta" (sectie a spitalului de boli psihice in care clantele de la usi sunt scoase pentru a impiedica iesirea/ranirea pacientilor, in marea lor majoritate nebuni violenti, periculosi si cronici). Si uite asa a ajuns omul despre care povestesc sa intinda mana pe strada. Datorita tratamentului, a reusit cat de cat sa isi revina, insa niciodata indeajuns de mult pentru a isi putea relua meseria. Din nefericire pentru el nici nu invatase sa faca altceva si era mult prea obosit, bolnav si in varsta pentru a invata ceva nou. Cam asta e cu concluziile pripite. Nu este de ajuns sa schimbi doua vorbe cu un om si sa te uiti la el pentru a sti cum este. E nevoie sa fii mult mai atent la detaliile care nu se vad si nu se aud si chiar si asa e posibil sa gresesti. Ceea ce aratam lumii este ceea ce vrem sa se vada pentru ca asa am invatat sa ne aparam sau pentru ca pur si simplu nu avem de ales. De cele mai multe ori, o privire, un gest, un cuvant, daca sunt remarcate, iti pot spune totul despre un om. Insa tot de multe ori, de cele mai multe ori, gestul, privirea, cuvantul trec neobservate, pentru ca sunt mult prea subtile si pentru ca ne-am obisnuit sa nu fim atenti la detalii. Un om poate parea extraordinar, poate sa aiba o conversatie stralucitoare, un aspect ingrijit, chiar elegant, poate fi extrem de inteligent, se poate purta impecabil in societate. Veti spune despre el ca este un om ok. Dar daca, pus intr-o situatie care il scoate din sarite sau il deranjeaza, omul respectiv incepe sa aiba manifestari de chivuta...sa stiti ca acela este el de fapt. Un individ needucat, necivilizat, care din intamplare, prin vointa si eventual cu ajutorul prietenilor, a reusit sa capete o spoiala de fiinta civilizata si cu bun simt. In interior insa ramane ceea ce in termeni populari se numeste "mitocan" si dupa ce se va obisnui cu voi se va comporta ca atare.
Cum?...A, da, am uitat sa va spun ce meserie avusese cersetorul din povestea mea inainte sa inceapa sa converseze cu zane verzi si cai albi. Pai, nimic deosebit, nimic iesit din comun. Fusese seful catedrei de istorie de la Universitate si o somitate in domeniu (nu este vorba despre Universitatea Bucuresti). Am aflat asta intamplator, intr-un context in care o poveste trista ne-a amintit de batran si de propria lui poveste.In acelasi oras mai era un cersetor neobisnuit. Din pacate a murit intr-o noapte foarte geroasa de iarna, dupa ce cu doua zile inainte o persoana "glumeata" daduse foc unicului lucru care-i mai ramasese: rulota ( si aceea vai de capul ei, dar....). L-am gasit (cand spun "l-am" ma refer la mai multi) pe strada, stiam cine este, am vorbit cu el, l-am convins sa se calmeze (voia sa ramana afara si sa moara de frig, spunea ca rulota era singurul lucru care il ajuta sa mai aiba o urma de demnitate, avea unde sa isi tina hainele, se putea spala cat de cat, etc), am chemat salvarea pentru ca era complet deshidratat si intrase in hipotermie, insa nu am reusit sa il salvam, la spital nu putea fi tinut mai mult de o noapte, familie nu mai avea (patise ceva aproximativ similar doar ca de data asta copiii fusesera cei care il lasasera pe drumuri), asa ca in noaptea urmatoare a reusit sa faca ceea ce isi propusese, sa moara inghetat ca alternativa la a deveni un adevarat "homeless". Era artist plastic si inca unul talentat.

blog de vama veche: Fara Cuvinte

Scrijelit  miercuri, 19 noiembrie 2008

blog de vama veche: fara cuvinte

Erata

Scrijelit  marți, 14 octombrie 2008

Iata ca a trecut vara...si eu nu am ajuns in Vama Veche. Ii promisesem ca acesta va fi un blog despre si cu ea, insa mi-a fost teama sa o vizitez. Vama amintirilor mele nu are nimic de-a face cu pitzipoanca vopsita si plina de fitze pe care au invadat-o toate non-valorile autohtone. M-au intrebat multi de ce. De ce ma leg de ceva ce nu mai exista. Incorect, stimabililor. Exista. In mine, in prietenii mei, in toti cei alaturi de care am ras, am cantat si am privit rasaritul, toti cei care m-au intristat sau m-au facut sa zambesc de-a lungul anilor pe plaja din Vama Veche. Precum spuneam intr-un post ceva mai vechi, Vama Veche este o stare de spirit, nu un loc. Iar starea de spirit continua sa existe si pentru asta va multumesc, prieteni ai mei de aici sau de (tare) departe. Multumesc Ada, Iulian, Gaza, Stalp, Simona, Catalin, Alexandra, Iulia, Ana, Alina, Paul, Gabi, Mihai, Alex, Vlad, Ovidiu, Soni, Silviu, Geo, Carmen, Laura, John, Marius, Eli, Zdrontzi, Emeric, Radu, George si multi altii. Voi sunteti Vama mea.

Cetatile visului

Scrijelit  marți, 8 aprilie 2008

Muntele canta a primavara si a soare si cheama cu glas de izvor si de frunza. Potecile serpuiesc adormite printre fagi, printre mesteceni, tot mai sus, purtand in praf povesti uitate, amintiri ale zilelor cand pe acolo paseau barbati aspri ca viscolul si femei frumoase si puternice precum florile stancilor. Cu fiecare pas pe care il faci catre inaltimi, legendele invie, le auzi murmurand alaturi de tine, umplandu-ti sufletul cu intrebari, cu umiri, cu flacari.


Adancita in inima muntelui, printre cascade, printre brazi, printre vulturi, o cetate isi leagana uitarea, asteptand cuminte glasurile celor veniti sa-i trezeasca pietrele purtatoare de taine. Te duce sprea ea o carare la inceput blanda, apoi din ce in ce mai salbatica, cotita, care iti spune parca: "opreste-te daca nu poti auzi povestea ce incepe la capatul meu."
Aici, toporasii si stelutele lupta vitejeste cu ultimele paturi asternute de iarna peste frunzele miilor de toamne pe care le-a vazut acest taram uitat de timp. In stanga, e stanca pe care susura apa zapezilor. In dreapta, dincolo de perdeaua de brazi, ghicesti satele pe care muntele acesta le vegheaza.














Si mergi, iar cand crezi ca drumul nu se va mai sfarsi, in fata se deschid, cu lumina si abur dulce de pamant, portile marii cetati in care nici un dusman nu a patruns vreodata....Sau a patruns? Cand te apropii de primele ziduri, afli raspunsul. Din iarba zambesc alintat cateva fire de condurul-reginei, cochetand cu clopoteii salbatici. Langa ele a crescut insa si un alt soi de vegetatie, din speciile "dozis bericumm", "petumm sticlis", "ciocolatis ambalicumm" si altele asemanatoare. Un mesteacan trist intinde brate inmugurite, incercand sa ascunda ranile ce ii cresteaza scoarta, rani lasate de cei care au crezut ca tulpina unui copac este un soi de carte de oaspeti in care fiecare poate sa semneze. Zidurile de aparare a caror mestesugita lucrare a strabatut veacurile si a uimit sute de arheologi si arhitecti, plang sub povara acelorasi insemne care au in comun cu runele un singur lucru: au fost scrijelite pe piatra cu ceva ascutit. De multe ori m-am gandit ca cei ce le-au facut uitand de sintagma "numele prostilor pe toate gardurile", au crezut ca, peste veacuri, istoricii le vor considera dovezi ale faptului ca dacii nu cunosteau doar scrierea zilelor noastre, ci si calendarul actual si numele oraselor romanesti contemporane. Dincolo de ziduri, incepe marele drum al cetatii. De-a lungul lui, arherologii au pus o balustrada cu dublu rol: de a proteja vizitatorii de drum, caci panta ce coboara spre sanctuare este alunecoasa si plina de surprize sub forma de bolovani vicleni ascunsi sub frunze, iar drumul cetatii in sine este o capcana pentru picioare, fiecare pas putandu-se transforma intr-o aluncare destul de dura si de a proteja drumul de vizitatori, pentru a nu deveni si el o "carte de oaspeti". In curand insa calea va fi libera si pentru picioare rupte si pentru semnaturi, pentru ca niste bravi urmasi ai puternicilor daci si-au incercat muschii bine lucrati la sala si au indoit fierul cat au putut de bine, poate pentru a-i da un aer antic. Nici sanctuarele nu au scapat. Desi intreaga poiana indeamna la tacere si la visare, ajung in fiecare an acolo fiinte care cred ca acele extraordinare constructii sunt doar dovezi ale religiei dacice. Si, ca orice bun crestin, romanul cand ajunge intr-o biserica aprinde o lumanare. Acuma, daca ajunge ceara pe batranele pietre aduse cu greu din cine stie ce cariere de dincolo de munte, nu prea conteaza, nu? Mai ales ca cea rosie se potriveste foarte bine cu gri-ul andezitului care a ridicat atatea intrebari atator oameni de stiinta. Probabil nimeni nu a spus "credinciosilor" ca dacii foloseau facle doar ca sa aiba lumina noaptea si ca in nici un caz nu le lipeau pe stalpii cetatii. Pretutindeni in cetate sunt urmele catusi de putin istorice ale trecerii excursionistilor sau cautatorilor de comori. Gropi, ambalaje aruncate in turnurile de la baza platoului sanctuarelor, marcaje si placute indicatoare rupte sau desenate. Iar vara misterioasa cetate a Sarmizegetusei devine loc de plaja si de picnic, pentru ca, nu-i asa, soarele de andezit este cea mai buna masa pe care sa iti poti intinde pate-ul de ficat si rosile cumparate de la aprozar, iar lemnul Sanctuarului Mare este parca special pus acolo pentru uscarea tricourilor purtate la urcare. Iar daca, atunci cand ajungi acolo singurul lucru ce te intereseaza e sa iti verifici mail-ul pe laptopul carat in rucsac, poti soune ca excursia la Cetatile Dacice din muntii Orastiei a fost chiar reusita.